raluca's shelf

William Trevor – Citindu-l pe Turgheniev

2010-01-26T00:58:00.001-08:00

Editura Univers, București 2007, Traducere de Florin Șlapac

William Trevor este cunoscut în lumea literară mai ales prin intermediul povestirilor sale; cu toate acestea, romanele scrise de Trevor au ajuns pe lista scurtă de nominalizați la Booker Award – cum e cazul romanului Citindu-l pe Turgheniev. Pe lângă povestiri, romane, piese de teatru, cărți de critică literară, povești pentru copii, Trevor a fost pasionat și de sculptură, pe durata șederii sale în Irlanda, expunând adeseori, iar desele sale expoziții londoneze demonstrează că sculptura nu a fost doar un moft.

Tânăra Mary Louise Dallon se căsătorește, în urma unui scurt “preludiu”, cu mult mai bătrânul Elmer Quarry, posesorul unei prăvălii (și al bunăstării ce vine odată cu ea) și a două surori cu suflete acre și îmbătrânite. Căsătoria, sinonimă la început cu eliberarea din casa părintească și existența într-un altfel de spațiu – cel al orașului – se dovedește a fi plină de impotențe, fotografii ce ar fi trebuit să fie developate în culori seducătoare dar ale căror tonuri s-au dovedit a fi non-culori. Timpul se adună, cearșafurile rămân imaculate, iar Robert – cel pentru care viața nu se contabilizează în bancnotele ce stau stivuite în casa de marcat la sfârșitul zilei, ci în lecturi ale clasicilor ruși, începe să-i deseneze tinerei Mary Louise o poveste de iubire. Adulterul, și el neconsumat datorită morții premature a lui Robert, zgârie ventriculul stâng și atriul drept, precum și circumvoluțiunile materiei cenușii. Rezultă izolarea și retragerea dintr-o lume puternic ancorată în rutină și cotidian, într-un univers confortabil în care fiecare element constituent (corpuri de mobilă, tablouri, ceasuri de perete, cărți) e parte a poveștii de iubire sucombată înainte de vreme. Cotidianul nu are cum să pătrundă într-o lume dincolo de el, iar agenții săi – surorile cu suflete acre și îmbătrânite - reușesc depunerea elementului conturbator – tânăra Mary Louise – într-un azil.

Romanul e construit pe două niveluri temporale: unul al timpului prezent, al celor treizeci de ani scurși de la “depunerea” în azil și unul al timpului în care s-au produs efectele alienării. Mixajul temporal adaugă o notă în plus organismului viu: romanul.

Sursă foto: click

Sebastian Barry – Calea cea lungă

2010-01-20T00:08:00.001-08:00

Editura Univers, București, 2007, traducere de Cătălina Chiriac

Atunci când sunt aduși în discuție scriitori contemporani irlandezi, numele lui Sebastian Barry (dramaturg, prozator, poet) nu poate fi lăsat la o parte. Născut în Dublin în 1955, fiul actriței John O’Hara, Sebastian Barry intră pe ușa literaturii contemporane cu romanul Macker's Garden (1982). În 1988, Teatrul Abbey îi pune în scenă piesa Boss Grady's Boys (piesă apărută în limba română cu titlul Frații). Romanul Calea cea lungă, îi aduce lui Barry o nominalizare la Man Booker Prize în 2005.

Calea cea lungă este povestea lui William (Willie) Dune, fiul unui polițist din Dublin care spera că acesta îi va călca pe urme, însă Willie se înrolează în armata britanică în primul Război Mondial. Romanul o ia pe calea lungă parcursă de tânărul soldat de numai 17 ani și-l urmărește atent pe câmpul de luptă.

Willie Dune se naște în iarna anului 1896 într-o Irlandă în care bărbații stau la Ship Hotel și consumă bere în timp ce nevestele se consumă aducând pe lume prunci. Anii se scurg așa cum se scurg și centimetrii pe care-i va acumula tânărul Willie, adunați în jurul cifrei 170 – un număr mult prea minuscul pentru meseria de polițist la care visa tatăl său. Figura mamei se pierde în timp, odată cu venirea pe lume a micuței Dolly. Anotimpurile se rotesc într-un peisaj pur irlandez și aduc și prima dragoste – Gretta. Apar la orizont primele semne ale războiului, iar Willie se înrolează în armată având certitudinea că la finalul anilor de chin îl va aștepta căsătoria cu frumoasa Gretta. Batalione întregi, uniforme gri și kaki, obuze, gaze ucigătoare, bombe și gloanțe – din calea lor reușește să se “sustragă” Willie ... asta până când nemții se retrag învinși ... și o împușcătură stinge vocea care intona versuri dintr-o melodie auzită pe front – Stille Nacht, Heilige Nacht.

Cuvintele care-i descriu povestea construiesc atent universul Primului Război Mondial, în care soldații irlandezi luptă alături de armata britanică și aliați împotriva germanilor. O întreagă “tragedie a războiului” se așterne în paginile romanului. Totodată, Barry nu are cum să ocolească și să nu pună în pagină frustrările, privirile și cuvintele de ocară la adresa soldaților irlandezi, socotiți net inferiori celor din armata britanică, Barry nu are cum să nu se oprească asupra rebelilor irlandezi și asupra celor care speră că lupta în care s-au vârât va fi tradusă, la final, într-o autonomie a Irlandei. Straturile poveștii se așează unele peste altele așa cum straturile de haine se așează pe trupurile soldaților – întâi vestonul, apoi cămașa, izmenele, păduchii și, deasupra, frica.

Sursă foto: click

Nicole Krauss – Istoria iubirii

2010-01-15T03:32:00.000-08:00

editura Humanitas, 2007, traducere din engleză și note de Antoaneta Ralian

întâi dreptul și apoi stângul și pas și iarăși dreptul și din nou stângul și pași pași ... și-n toată matematica asta construită din cotidian și executată pe nesimțite, ceva te face să spui “stop joc!” pentru o secundă; poate fi o privire, o respirație în urechea stângă sau o istorie a iubirii închipuită de Nicole Krauss. și începi să prinzi dragoste de o poveste și de siluetele ce se umplu de carne și prezent-trecut-prezent.

prea puține lucruri știam despre Nicole Krauss. natura feminină m-a trădat și ochii s-au aplecat asupra titlului: istoria iubirii. curiozitatea a dat de două ori din gene și paginile parcă se citeau singure.

Leo Gursky și-a dorit să scrie. niciodată n-a făcut vreun pas către profesionalizarea visului. însă, rândurile adunate în caiete și scrise pentru Alma, fata de care s-a îndrăgostit la zece ani, au parcurs un drum deloc previzibil: s-au strâns în jurul unor coperți de carte, au fost publicate de altcineva și-au început să influențeze alte destine.

“a fost odată un băiat care iubea o fată, iar râsul ei era o întrebare pentru al cărei răspuns ar fi meritat să-și dedice întreaga viața.”

cam acesta e axul în jurul căruia gravitează întreaga poveste a scriitorului care nu știa că e scriitor - Leo Gursky, un bătrân ce-și așteaptă, încă de la prima pagină, moartea și și-o închipuie în nenumărate schițe de evenimente.

același ax servește drept corp ceresc principal al lumii Almei – o adolescentă de 15 ani, ce și-a primit numele din fascinația pe care istoria iubirii tipărită a exercitat-o asupra poveștii părinților.

în ciuda titlului ațâțător și oarecum plin de siropuri, cartea lui Nicole Krauss e un manual al unei istorii personale, ce poate fi asemănată cu un lung șir de scări pe care tot urci și descoperi treptele poveștii. cu cât înaintezi observi că numărul treptelor se alungește. prezentul se amestecă cu trecutul și nu te lasă să te pierzi între suprafețele orizontale ale scării. umorul se servește asezonat cu melancolie și replici-ștampilă al căror tuș nu mai poate fi șters din suflet.

“Și într-o zi stăteam și mă uitam pe fereastră. Poate contemplam cerul. Pune și un idiot în fața ferestrei și ai să te trezești cu un Spinoza.”

“Pancreasul mi-l rezerv pentru clipele când îmi amintesc de tot ce-am pierdut. (…) Nemulțumirea de mine însumi: merge la rinichiul stâng. Ratările personale: la intestine. (…) Suferința uitării: localizată în șira spinării. Suferința amintirii: tot în șira spinării.”

Ils se marièrent et eurent beaucoup d'enfants

2009-12-18T00:00:00.000-08:00

și ... au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ...?

o poveste absolut superb cadrată, imprimată de peliculă cum nu se poate mai impecabil, umor fin folosit pentru a degresa surplusul de “grăsimi” conjugale adunate în timp.

trei cupluri, trei povești distincte, trei modalități de a coabita între limitele spațiului matrimonial.

iubire, suspiciuni, jocuri menite să dea savoare preludiului, acceptarea adevărului, necesitatea de a găsi confort tradusă prin trădarea celui trădat.

și…au trăit fericiți până la adânci bătrâneți …? se poate să fie așa , se poate ca bătrânețea să se fi ivit în suflet mult mai repede decât pe trup …fericiți? se poate… fericirea mângâiată de o altă mână, de un alt zâmbet.

Detalii film: aici

Polițist, adjectiv (2009)

2009-12-14T02:21:00.000-08:00

Filmul lui Corneliu Porumboiu are o geografie interesantă, plină de aprecieri (a luat Premiul Juriului secțiunii Un Certain Regard Cannes 2009, Premiul FIPRESCI –Cannes 2009, e propunerea României pentru Oscar ...etc ).

Povestea ilustrată cinematografic timp de 115 minute se poate rezuma într-o propoziție: Cristi (Dragoș Bucur) anchetează / urmărește trei tineri de liceu care fumează hașiș în curtea liceului. Cam ăsta e subiectul liniar, întins excesiv, decomprimat, pe parcursul a două ore de peliculă. S-au ridicat voci care l-au pus în cutia cu filme plictisitoare. Alte voci l-au pus în căsuța cu valori incontestabile a cinematografiei românești, cu povești diluate în mod voit, care de fapt, relevă adevăruri metafizice.

Cert e că filmul nu se înscrie în catalog la litera unde găsim tot ceea ce ține de comercial. Ba chiar vine să ne arate că se poate și altfel. Într-o lume a reality-show-urile, în care omul are nevoie de real-real, de totul e ... pe bune, netrucat, deloc tăiat la montaj, Porumboiu ne demonstrează matematic, că acel gust al societății de azi, vis-a-vis de aici și acum, e de fapt fals; reality-show-urile, oricât de real (a se citi în en.) ar fi, sunt ciuntite, comprimate, fezandate și servite publicului după regulile comercialului, din ele lipsind timpii în care “nu se întâmplă” nimic, pauzele, burțile create de minute care nu aduc senzaționalul. Și.. tocmai ăsta e materialul cu care operează Porumboiu: așteptările sunt așteptări, urmărirea e urmărire, mâncarea se mânâncă în timpi adevărați, personajele sunt cărnoase și vii (Dragoș Bucur e senzațional: de la felul în care își mișcă trupul atunci când merge pe stradă, la felul în care își potrivește privirea și controlează vocea). De-aici diluarea, de-aici senzația de plictiseală. În tablourile în care dialogul apare, acesta creează scene-bijuteri, replici atent dozate, replici-esență, replici-marcă a unui timp și spațiu deloc fixat cu ace într-o geografie anume - și aici cred că se află, în fond, cheia filmului, frumusețea și adevărul din el.

***
(steluțe personale, lămuritoare în chestiuni trecute)

Se pare că mai nou modele sunt din nou la modă. Apare un film desenat într-un anume fel, hop! și un spectacol de teatru în același fel. Covorul de la Cannes devine reper atât în teatru , cât și în cinematografie. Și moda fiind modă, se propagă instantaneu. Doar că atunci când preiei o idee, poate n-ar fi rău, să corelezi întregul proces scenic, dacă, de pildă, vrei să transplantezi ceva în teatru, și să-l potrivești între parametrii șablonului în care cinematograful a gătit o bunătate de prăjitură.

Sursă foto: aici

Antichrist - Lars von Trier

2009-12-11T00:42:00.000-08:00

prolog: carnalitatea și pasiunea dintre EL și EA transpuse vizual în cele mai profunde cadre alb-negru. ochiul simte culori chiar și atunci când vizualizează forme desenate în alb și negru. Lascia ch'io pianga. slow-motin. trupuri care vibrează, ochiul ei care înregistrează căderea ce urmează să modifice existența imediat următoare.

patru capitole care aduc cu ele durerea, suferința, disperarea și cei trei cerșetori.

epilog: ochiului i se servește în aceleași ritmuri slow-motion, în aceleași “culori”, un adevăr irefutabil: răul, ce șade pe chipuri fără trăsături, nu are cum să fie neutralizat.

EL și EA. căderea. durere, mutilare și automutilare, sex, carnalitate, suferință, disperare și, mai ales, natura care își revendică cel puțin o jertfă.

insuportabil de șters imaginele pe care filmul ți le imprimă pe retină. greu de digerat adevărurile pe care le conștientizezi urmărindu-l. conexiunile nasc semne de întrebare, îndoieli.

EL, EA, EDEN…și inevitabil natura-personaj, natura ce ascunde și crește în ea răul cu chip de femeie.

Tompa Gábor - proprietarul cutiei cu iluzii

2009-11-27T04:39:00.000-08:00

închis într-o cutie a cărei menire este aceea de a te transporta din punctul A în punctul B,un zâmbet ți se așează pe buze când corpul se lasă așezat în scaunul de lângă geam. și toate, derulate pe repede înainte, se mișcă înaintea ochilor: ceața densă descoperă siluete mai mult sau mai puțin grăbite, copacii, al căror maro e mult mai pregnant în acest tablou de iarnă ce stă să vină, sunt singurele elemente imobile, iar sensul absurdului existenței se învîrte printre sinapse și încearcă să stabilească relaționări logice. și parcă totul e mânuit. doar că nu vezi sforile. și dacă nu le poți percepe, începi să te îndoiești de existența lor. și totuși, timpul – măsură omenească de raportare, se aglomerează și conștientizarea finitudinii se amplifică. din noul sensul lipsei de sens. cutia a cărei menire este aceea de a te transporta din punctul A în punctul B, pare o cutie minusculă, care se închide într-o cutie puțin mai mare, iar cutia puțin mai mare se poate vârî într-o cutie imensă. relaționările logice generate de sinapse se aglutinează în comunicări, comunicările apar și ele pline de clișee și stereotipuri. tragedia limbajului și absurdul existențial.

“unul dintre motivele pentru care CÂNTĂREAȚA CHEALĂ a fost intitulată așa este că nici o cîntăreață, cheală sau pletoasă, nu-și face apariția” – afirma Eugen Ionescu, în cadrul începutului unei discuții rostite la Institutele Franceze din Italia, 1958 – extras din caietul de sală al spectacolului. Tot din caietul de sală, aflăm că piesa scrisă de Ionescu și pusă în scenă la Théâtre de la Huchette, a avut, “în cinzeci de ani, peste 16.000 de reprezentații, mai mult de 1.500.000 de spectatori, a asigurat activitatea la peste o sută de actori”. În România anului 2009, Tompa Gábor este cel care primește drepturile de autor pentru punerea în scenă, la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj, a textului ionescian (fapt sucit și răsucit pe toate părțile de media cu ai săi diverşi comentatori, transformat, pe alocuri, în bătălie pentru mândria națională). Şi rezultatul, spectacolul naţionalului clujean, nu face decât să confirme capacitatea de descifrare, dar mai ales, incredibila putere de a citi, cât mai aproape de sensul lumii ionesciene, a lui Tompa Gábor. Fascinaţia vis-a-vis de autori ca Ionescu sau Beckett a regizorului, îmi opreşte pentru o clipă traseul liniar al gândirii, formând o buclă şi întorcându-mă în trecut, când priveam absolut uluită Aşteptându-l pe Godot, şi orice dicţionar a cărui menire ar fi fost aceea de a-mi traduce cuvinte din maghiară în română, ar fi fost complet inutil, căci Tompa Gábor foloseşte un limbaj universal.

O bibliotecă cu 35 de rafturi. O bibliotecă în care stau aşezate 105 păpuşi, zâmbitoare, colorate, frumos îmbrăcate, parcă tocmai scoase din cutie. Cadrul alb al bibliotecii e frumos îmbrăcat cu volane de material crem. Proprietarul cutiei cu iluzii, îmbrăcat impecabil în frac şi cu joben pe cap, ridică bagheta, iar faţada bibliotecii se ridică uşor-uşor, descoperind un interior alb de cutiuţă ...muzicală în care

Arlechinul supraveghează una dintre păpuşi – Domnul Smith, care stă frumos aşezată pe un scaun citind The Times, iar dintr-o cutie mai mică, răsare, parcă împinsă în afară de un resort, o altă păpuşă- Doamna Smith, cu faţa parcă de porţelan; am senzaţia că cineva, tocmai înainte de a o elibera, învârtise o cheiţă magică, iar ea ne enumeră mecanic elementele constituente ale cinei din seara aceasta.

Menajera, Mary, în costum milităresc, îşi face apariţia, deschizând uşa şi pregătind cadrul pentru vizita domnului şi doamnei Martin.

Doar că domnul şi doamna Martin nu sunt cine se cred a fi, iar aceeaşi Mary, de data aceasta, în hainele lui Sherlock Holmes, imortalizând pe peliculă confuzia, nu ajută defel la dezlegarea enigmei.

Pregătiţi pentru vizită, în haine de gală – de fapt, schimbându-şi costumele între ei, domnul Smith în rochia galbenă de poveste şi doamna Smith în pataloni gri, îşi primesc musafirii. Ceasul fără limbi, ce stă cuminte aşezat pe peretele din faţă, dezvăluie propria sa curgere a timpului şi aduce clişee-discuţii şi stereotipuri amicale. Iar atunci când soneria se aude și la ușă (ușă rotativă, fabricată din sticlă) se presupune că așeaptă cineva, chiar dacă nu e neapărat să fie cineva atunci când se sună la ușă, Pompierul cu casca şi faţa lui aurie, parcă tocmai coborât de pe un soclu, îşi începe socializarea anecdotică.

Mary, de data aceasta sub forma unei servitoare îmbrăcată într-o rochie roz în care sânii se ascund apetisant, e prinsă de focul poeziei.

Măștile din finalul piesei stau portocaliu așezate pe chipurile păpușilor, iar aglomerarea de litere, cuvinte, onomatopee, rostite de vocile ce stau acoperite de măști, “trădează” în fond comedia lui Ionescu, dezvăluindu-i, din spatele acelorași măști, zâmbetul tragic. Iar pentru ca “trădarea” să fie completă, finalul Cântăreței lui Tompa desenează traseul în sens invers al întregilor mișcări executate de cele șase păpuși; la capătul reluării îți zâmbește același start al spectacolului. Sunetul ascuns în cutiuța muzicală e tot mai puternic, iar Proprietarul cutiei cu iluzii își face din nou simțită prezența. Folosind aceeași baghetă magică, are puterea de a închide iluziile comprimate într-o ora și jumătate de spectacol, iar ochiului îi apare în raza vizuală aceeași bibliotecă în care stau așezate cuminți și frumoase, în 35 de rafturi, 105 păpuși.

Cântăreața Cheală - precizie, acuratețe, poezie matematică, în care actorii sunt nevoiți să nu pluseze, să nu omită. Iar tehnica, expresivitatea corporală, expresivitatea facială, mișcările sincron și matematic așezate ticăie pe ritmurile muzicii interioare a spectacolului. Totul se desfășoară în secunda în care a fost programat să se desfășoare.

Nimic nu e mai plăcut decât un spectacol în care regizorul complotează cu scenograful și actorii pentru a-ți servi o cutiuță cu iluzii, pe care, oricând o poți deschide, și din care răsare senzația unui act teatral implecabil, a cărui valoare certă nu poate fi discutată.

Notă

Sursă foto:

Teatrul Național Lucian Blaga Cluj

Fișă de spectacol:

CÎNTĂREAŢA CHEALĂ

de Eugène Ionesco

traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi

un spectacol de: Gábor Tompa

scenografia: Judit Dobre-Kóthay

Distribuţia:

Domnul Smith Cătălin Herlo

Doamna Smith Elena Ivanca

Domnul Martin Adrian Cucu

Doamna Martin Angelica Nicoară

Mary, menajeră Irina Wintze

Căpitanul de Pompieri Ionuţ Caras

Arlechinul Silvius Iorga

Proprietarul cutiei cu iluzii Paul Basarab, Petre Băcioiu

regia tehnică: Estera Biro

lumini: Jenel Moldovan, Dorel Şimon, Alexandru Corpodean

sunet: Marius Rusu, Vasile Crăciun

sufleur: Crina Onaca

20/20 la Yorick Studio

2009-11-24T23:48:00.000-08:00

Realul – subiect pentru o mare povestire teatrală.

Conflictul (interetnic, în acest caz) născut în real, dureros și plin de tăceri, își prelinge tentaculele înspre scena contemporană românească, iar sondarea, anchetarea și intervievarea poveștilor și miturilor urbane locale se concretizează în scenariu teatral, în „cele mai interesante teme, poveşti, personaje” (cum declară regizorul Gianina Cărbunariu într-un interviu din ArtActmagazine ), iar rezultanta este spectacolul Studioului Yorick, 20/20.

„În medicina oftamologică 20/20 definește acuitatea vizuală normală” (extras din caietul program al spectacolului). 20 de ani trecuți de la evenimentele din 20 martie, cunoscute atât la nivel personal sau internațional, cât și la nivel media, sub numele de martie negru. Se presupune că timpul scurs și fracționat, sub forma 20/20, aduce cu el detașare, obiectivitate, dar mai ales puterea de a comunica necenzurat despre subiectul în cauză. Vom afla, abia la sfârșitul celor 2 ore și 15 minute de spectacol că lucrurile nu stau chiar așa.

Regizorul Gianina Cărbunariu adună în jurul acestui proiect 5 actori de naționalitate română (Virgil Aioanei, Carmen Florescu, Mădălina Ghițescu, Rolando Matsangos, Cristina Toma) și cinci actori de naționalitate maghiară (Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Korpos Andras, Sebestyén Aba, Tompa Klára), în spațiul de la Studioul Yorick și prezintă rezultatul cazului instrumentat sub formă unui spectacol-psihodramă. Atât publicul, cât și actorii sunt așezați în cercul care definește limitele de desfășurare ale psihodramei, „metodã terapeuticã și de consiliere de sine stãtãtoare (...). Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltãrii indivizilor, a grupurilor și a sistemelor sociale, precum și a tulburãrilor acestora”. Fiecare dintre cei 10 actori, individual sau în grup, relatează, sub formă de povești – adeseori excesiv teatralizate sau având caracter ilustrativ-demonstrativ, evenimentele acelui martie negru sau contextul imediat următor cu influențele sale; din aceste povești nu lipsește frica de a vorbi liber, nu lipsesc lentilele occidentale prin care sunt observate evenimentele, nu lipsesc extrasele din documentele neoficiale, revolta personală vis-a-vis de un eveniment care a influențat așezarea zâmbetului pe chipul unei fete, stângăcelile și rădăcinile scoase la suprafață în momentul „coliziunii” în cadrul celebrării româno-maghiare a unei zile de naștere, istorisirile celor care au luat parte la bătaia din centru, dorința de a învăța limba și de a te integra – la început, verbal, în mediul celui cu care ești în „conflict” - și lista poate continua. Finalul aduce cu el și un ghid de supraviețuire în caz de conflict interetnic – manevră cu puternice accente comice – marcă a detașării și privirii de la o distanță, care nu poate să te rănească, a evenimentului în cauză.

Rezultă un spectacol lung cât o epopee – epopee construită din miturile locale (și epopeile sunt percepute ca fiind interminabile), care nu încearcă să dea răspunsuri, ci aduce în prim plan versiunile existente, pe piața socială a comunității, a conflictului adus în discuție.

Soluția oferită de regizor se traduce în spectacol-psihodramă, iar actoria – atât cât îți permite perimetrul metodei, nu excelează, dar nici nu deranjează excesiv.

Cele 2 ore și 15 minute merită, în fond, și pentru liniștea care plutește ca o ceață asupra spectatorilor și a privirilor 20/20 care se caută în publicul asupra căruia se aude ecoul expunerii: acum, la 20 de ani după, am putea vorbi mai relaxat despre toate acestea. Voi ce ziceți?

Sursă foto:

ArtActMagazine

Fișă de spectacol

20/20

Studio Yorick - Târgu-Mureș

Textul și regia Gianina Cărbunariu

Artist vizual maria Drăghici

Traducător și asistent dramaturgie: Boros Kinga

Actori: Virgil Aioanei, Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Carmen Florescu, Mădălina Ghițescu, Korpos Andras, Rolando Matsangos, Sebestyén Aba, Cristina Toma, Tompa Klára

Finațatorul principal al spectacolului este AFCN

Cum (nu) se fac confesiuni în trei timpi la TEATRU 74

2009-11-06T06:32:00.000-08:00

Teatrul se lasă și el cuprins de mode.

Apare la orizont un dramaturg, e pus în scenă de un anumit regizor, spectacolul are succes și, automat, textul (textele) dramaturgului este (sunt) preluat(e) și montat(e) obsesiv pe scenele teatrelor.

Apare la orizont monodrama. Un actor, un dramaturg și un regizor se întâlnesc. Le iese bine întâlnirea. Veștile bune circulă repede și un-doi bulgărele de zăpadă se tot învârte și monodramele apar în mai toate spațiile.

În Dictionarul său de teatru, Patrice Pavis menționeză, în dreptul monodramei, că e “o piesă cu un singur personaj sau cel puțin e actorul singur care își asumă mai multe roluri. Piesa e centrată în jurul unei singure persoane și îi explorează motivațiile, subiectivitatea și lirismul pe cel mai interior nivel”. Scrutând istoria observăm că la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XX erau în mare vogă piesele cu un singur personaj. În 1909, Evreinof stabilește pedigree-ul acestei forme de manifestare dramatică, subliniind că monodrama e “un tip de reprezentare teatrală în care lumea care înconjoară personajul apare exact așa cum acesta o percepe în fiecare moment al existenței sale scenice” (Patrice Pavis, Dictionar de teatru, p. 218). În The Columbia Ecyclopedia of Modern Drama se menționează că în sec XX și începutul secolului XXI, monodrama e marcă a conceptelor teatrale de avangardă. Teun Adrianus van Dijk (în Discourse and Communication) sublinează caracterul de manipulare pe care îl deține monodrama. Aducându-ne pașii mult mai aproape de peisajul autohton, descoperim în arhiva Observatorului cultural, interesanta dezbatere (Dialog despre monolog si forma lui extrema, monodrama) pe marginea monodramei, dezbatere susținută de Andrea Tompa și Alina Nelega.

Punând în același sertar informațiile primite putem trasa o schiță a regulilor de aplicat atunci când vine vorba de monodramă. Avem în primul rând un personaj (sau hiper personaj cum îl numește Alina Nelega) și publicul. Avem o adresare directă, avem de-a face cu transformarea (atât la nivelul personajului, cît și la nivelul publicului). Așa cum menționează și Alina Nelega în dezbaterea mai sus amintită, cel mai mare pariu al monodramei e reprezentat de procesul de a face “vizibil” în ochii celui care asistă la spectacol interacțiunea personajului povestitor cu celelalte personaje care lipsesc de pe scenă. Un alt element esențial, menționat de Alina Nelega, se constituie din întrebarea la care trebuie să știe răspunsul actorul de pe scenă: de ce se află pe scenă? Prin urmare, trebuie să existe un CINE, un UNDE și un DE CE. Textul este extrem de important. Trebuie să fie scris, notează Alina Nelega, dintr-o “unică perspectivă”, iar atributul de “artistic” nu e suficient. În plus, în cazul monodramei trupul actorului e cel prin intermediul căruia publicul vede povestea sa.

Inițial examen de semestru al clasei de masterat Regia spectacolului contemporan de la U.A.T., proiectul de a aduce la masa de lucru un dramaturg, un actor și un regizor, se transformă, odată cu prezența în mijlocul programului de la Teatru 74, în spectacolul CONFESIUNI în 3 timpi. Trei dramaturgi, trei actori și trei regizori încearcă să se confeseze pe scena de la 74 în timpii-reguli impuși de manifestrarea dramatică numită monodramă.

Timpii încep cu echipa formată din dramaturgul Alexa Băcanu, actorul Paul Socol și regizorul Laurențiu Blaga. Dexter e prima confesiune. Locul în care se află personajul numărul 1 este clar marcat: cutia maro din lemn – semn al boxei acuzaților – fixează personajul în spațiu. Pe măsură ce cuvintele lui Dexter se adună într-o poveste, datele biografiei lui devin din ce în ce mai clare. Ochii lui Dexter caută, timp de treizecișicinci de minute, sprijin în cei care îl ascultă – publicul. Axa comunicării dintre actor înspre public nu-și pierde punctele de echilibru. Gestul prin care Dexter își fixează ochelarii, vocea stinsă care desenează imaginea mamei prin cuvinte, controlul asupra trupului cu care lucrează – pe toate acestea Paul Socol, supravegheat de regizorului acestui prim timp al confesiunilor – Laurențiu Blaga, le gestionează atent, dozat.

Al doilea timp al confesiunilor este pus în scenă de echipa formată din Oana Hodade care prelucrează o idee a Cristinei Keresztes, alături de actrița Diana Avrămuț și regizorul Cătălin Mîndru. 13 și jumătate nu are un răspuns la două întrebări esențiale: UNDE? și DE CE? Ne rămâne gravată pe fundalul retinei, boxa de culoare maro din primul timp al confesiunilor; timpul și personajul cu număr 2, poartă oare aceleași amprente în ceea ce privește fixarea personajului în spațiu? sau spațiul și personajul nu comportă date clare în dreptul acestei secțiuni? monodrama, prin însăși natura și contrucția ei, înseamnă comunicare. Inventarea unor pleonasme (împărțitul bucăților de ciocolată, întrebări fără răspuns adresate publicului) care să contribuie la surplusul “comunicațional” nu face altceva decât să accentueze golurile și lipsa soluțiilor regizorale sau actoricești și să întindă timpul asemeni unei gume de mestecat.

10. fericiți cei ce nu mai speră a fost conceput de Petronela Ionescu și pus în scenă de actrița Stanca Jabenițan și regizorul Mihai Pintilei. Cu toate că ne aflăm la ultimul timp al confesiunilor, imaginea boxei acuzaților nu dispare din mintea spectatorului, conducând greșit, poate, către un alt spațiu existențial decât cel gândit apriori pentru personajul cu numărul 3. Ceea ce ne impresionează sunt forța și energia actriței, capacitatea prin care reușește să găsească, pe alocuri, codul comun prin intermediul căruia informația să circule de la emițător la receptor; nu dispare, însă senzația de poveste nedusă până la capăt.

Nu pot să uit că inițial cele trei monodrame nu fuseseră concepute să funcționeze în trei timp consecutivi pe aceeași scenă. Nu pot să uit că, indiferent de bilele albe sau bilele negre pe care le-ar putea primi fiecare confesiune, rămân, în fond, exerciții executate în cadrul unor examene de semestru la arta regizorului.

Sursă foto:

TEATRU74

Fișă de spectacol:

CONFESIUNI în trei timpi
spectacol-coupe realizat în parteneriat cu

Universitatea de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş

şi

Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj-Napoca

Dexter,

DE Alexa Băcanu

CU Paul Socol

REGIA Laurenţiu Blaga

13 şi jumătate, DE Oana Hodade(după o idee de Cristiana Keresztes)

CU Diana Avrămuţ

REGIA Cătălin Mîndru

10. fericiţi cei ce nu mai speră,

DE Petronela Ionescu

CU Stanca Jabeniţan

REGIA Mihai Pintilei

Ieri / Merge la UNIDRAMA - INDEPENDENT LIGA

2009-10-21T05:15:00.000-07:00

Societatea nord-americană e din păcate modelul la care “visează” aproape toate naţiunile de pe glob: de la noi din Balcani, care nu mai ştim cum să plecăm cât mai repede în America sau să facem şi aici la noi o Americă mai mică, cu “job”-uri cu denumire în engleza- americană, cu visul naţiunii de a ajunge la o societate de consum cu adevarat stabilă şi cu celebrele deja sărbatori mondiale Valentine’s Day şi Haloween (mai lipseşte poate Ziua recunoştinţei) până la triburile africane care poartă tricouri cu New-York Yankees sau L.A. Lakers. În momentul de faţă nu există alt “brand” mai bine vândut ca America, cu tot ce înseamnă ea.

Neil LaBute e poate dramaturgul care surprinde cel mai bine “subsolul” clasei de mijloc americane. El vorbeşte despre mucegaiul din pivniţele caselor identice cu gazon proaspăt tuns din suburbiile americane. Zâmbetul contrafăcut maschează “păcate” care clocotesc. E o frumuseţe superficială a cărei profunzimi sunt foarte urâte. LaBute reuşeşte să demaşte această minciună creând nişte personaje foarte reale si punând aceste personaje în situaţii foarte credibile, astfel “morala” rămâne în planul secund şi spectacolul, oamenii, situaţia şi textul revin în primul plan al teatrului.

Ieri/Merge un spectacol al Teatru 74 în parteneriat cu Municipiul Târgu-Mureș, în regia lui Adi Iclenzan, avându-i în distribuție pe Oana Porav-Hodade și Ciprian Mistean (absolvenți ai Universității de Artă Teatrală Târgu-Mureș), jucat și premiat în această toamnă la Gala Tânărului Actor de la Mangalia, se joacă în cadrul UNIDRAMA – INDEPENDENT LIGA, miercuri, 21 octombrie, ora 21.00.

El şi ea (soţul şi soţia) se întorc cu maşina spre casă de la aeroport. Ea a fost la un congres mai multe zile, şi acolo într-o seară şi-a înşelat soţul cu doi sau mai mulţi bărbaţi. El o ia de la aeroport şi începe chinul mărturisirii. Ea se simte vinovată şi vrea să-i spună, dar nu e destul de puternică şi nu merge niciodată până la capăt, punându-şi astfel soţul în situaţia de a îşi imagina tot felul de alte lucruri, mai puţin ceea ce s-a întâmplat. Ea încearcă să-i spună, el încearcă să înţeleagă.

El e un bărbat între 30 şi 40 de ani, timid, cu bun-simţ, foarte sensibil, meticulos şi chiar chiţibuşar, dar ceea mai mare calitate a lui e faptul că îşi iubeşte foarte mult soţia. Ea l-a mai înşelat, dar el a iertat-o de fiecare dată. Jumătăţile de adevăr care îi sunt oferite îl duc în pragul disperării, îl fac să treacă pragul apoi merge mai departe până la starea numită „perplex” (ajunge să oprească în spatele unei maşini parcate crezând că e într-o intersecţie şi să claxoneze maşina fără şofer din faţa lui ca să pornească). În cele din urmă află adevărul şi paradoxal e momentul în care e cel mai liniştit şi mai calm, pentru că acum ştie şi înţelege.

Ea e o femeie care nu se simte comfortabil în şablonul impus de societate (familie, prieteni, „icon” media), din această cauză nefiind mulţumită cu viaţa monotonă din suburbii. Pentru a se încadra totuşi în acest tipar al societăţii îşi înfrânează adevăratele ei simţiri şi dorinţe. Dar din când în când „explodează”, şi tot ce îşi suprimă în restul timpului cu mare efort, iese la iveală o forţă înzecită, rănindu-l pe singurul lucru bun din viaţa ei, acest bărbat care o iubeşte şi pe care îl iubeşte.

Breaking the law în stilul Hoților de la Teatru 74

2009-10-19T03:57:00.000-07:00

Martin McDonagh, Eugene O’Brien, Marina Carr, Conor McPherson sunt doar câteva dintre numele cele mai cunoscute ale dramaturgiei irlandeze, o dramaturgie bine scrisă, care pulsează de viață și în care sângele curge prin vene în ritmuri comice și ironice.

Dacă aruncăm o privire asupra textelor montate pe scena de la Teatru 74, remarcăm faptul că regizorul Cristi Juncu are o anumită afinitate față de dramaturgia irlandeză contemporană, dar mai ales observăm finețea cu care știe să citească dincolo de rândurile textelor și să închipuie o lume care vorbește prin resursele actorilor aflați într-o poveste închipuită scenic.

Hoții (titlul original This Lime Tree Bower – împrumutat de McPherson de la poemul omonim al lui Samuel Coleridge ), unul dintre primele texte scrise de Conor McPherson, s-a jucat pe scena de la 74 în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat.

Joe, Frank și Ray, ajung să formeze, involuntar, peste noapte, cea mai simpatică gașcă de gangsteri. Joe era tânărul timid, naiv, fascinat de nonconformistul său coleg de școală, Damien. Frank e fratele mai mare al lui Joe, băiatul bun al tatei, care nu suporta să-și vadă tatăl amărât din cauza unor nenorocite de principii. Ray e profesorul tânăr, face parte din mediul universitar și mereu i se scurgeau ochii după studentele în fustițe mini de piele, cu toate că era iubitul lui Carmel - sora celor doi (Joe și Frank). Tatăl lor îi datora lui Simple Simon McCurdie o sumă de bani; Frank era călcat pe nervi de toată situația, drept urmare, face rost de-o pușcă de la un tip cu barbă și se decide să jefuiască pariurile lui Simple Simon, Ray pică din greșeală în toată afacerea, iar Joe devine și el parte a găștii din cauză de .. rudenie.

În mare, cam așa stăteau lucrurile, în vinerea aia...

Regizorul Cristi Juncu citește scenic povestea scrisă de McPherson în felul următor: cu multă vreme în urmă, Frank, Joe și Ray fuseseră implicați în jaful de la pariurile lui Simple Simon; de-atunci unele urme s-au șters, peste poveste s-a așezat timpul născător de legende cu arome de gogoși, iar caravana gangsterilor se plimbă prin lume, oferind, urechilor dornice de povești delicioase, ingredientele căutate. Materia de lucru a regizorului este actorul – se face apel la toate resursele acestuia, atât la cele aflate la nivelul exterior, cât și la cele interioare. Iar goagoașa se coace pornind din interior, ajungând să fie servită exterior într-o formă ce-ți lasă gura apa.

Cătălin Mândru e Joe – Joe care a fost cândva un tânăr timid, ce nutrea o fascinație cu iz ciudat la adresa colegului de școală Damien. Actorul își construiește personajul pornind de la aceste premise. Privirea inocentă, genele fluturate, așezarea adunată în scaunul de povestitor accentuează poate prea mult relația de prietenie cu nonconformistul coleg, ducându-o, pe alocuri, într-un alt registru; uneori mâinile se alătură cuvintelor și povestesc și ele întâmplările din seara din vinerea aia ... dar conștientul își face loc, gesturile amplificate devin reținute, privirea se ordonează și își caută suportul în dreptul fratelui mai mare și totul curge așa cum a fost desenat inițial.

Theo Marton e Ray – tânărul profesor, aflat într-o perioadă „kaki” a vieții: fetele în fustițe mini „tulburau” ființarea - superioară și infatuată - a profesorului ce-și ducea existența într-un mediu academic. Actorul își controlează atent și inteligent fiecare gest și fiecare privire. Scaunul – spațiu destinat povestitorului – e plasat la o distanță vizibilă de ceilalți „martori-povestitori”, semn al superiorității și curgerii timpului într-o altfel de lume. Picioarele stau așezate unul peste celălalt, un alt semn distinctiv al evoluției separate. Privirea sa nu-și găsește suport în ochii „primitivi” ai lui Frank sau ai lui Joe – privirea lui Ray fixează un mediu mai potrivit firii sale – spectatorul -, iar mânile sale vin să amplifice academic - nici prea empiric, nici prea raționalist - explicațiile ascunse în spatele cuvintelor care susțin seminarul cel mai important din întreaga lui carieră.

Marius Turdeanu e Frank – fratele mai mare al lui Joe, autorul principal al jafului. Privirea spectatorului îl caută chiar și atunci când cuvintele poveștii nu se adună în jurul său. Poziția sa în scaunul de autor de povești e cea a omului simplu, iar felul în care e așezat corpul său trădează natura sa instinctuală, acțiunile executate fără prea multe gânduri filtrate apriori. Modalitățile sale de comunicare, cele la care apelează dincolo de cuvinte, punctează atent și descriu subtil intențiile regizorale, dar mai ales oferă indicii importante referitoare la plasarea scenică a piesei lui McPherson. „Înghesuială” fizică (apropierea de Joe) din mijlocul căreia relatează cele întâmplate în vinerea aia, afișează sentimentele puternice care îl domină în acțiunile sale: importanța acordată relațiilor de natură familială. Registrul vocal, privirea, rotirea ochilor, grimasele feței, poziția corpului – toate contribuie la definirea lui Frank.

De trei scaune pe care se așează trei actori și de un regizor care știe să citească dincolo de rînduri textul lui Conor McPherson – de atâta e nevoie pentru a spune povestea celor mai speciali gangsteri de pe scena de la Teatru 74. Breaking the Law a celor de la Judas Priest încheie o ora și jumătate de spectacol, după care cobori scările și te așezi liniștit în cafenea și o stare de bine te învăluie – e reflexul spectacolului bine construit.

Sursă foto:

teatru74

Fisă de spectacol:

HOȚII

autor: Conor McPherson
titlu original: This lime tree bower
traducerea: Cristi Juncu
cu: Theo Marton, Marius Turdeanu, Cătălin Mîndru
regia: Cristi Juncu
asistent de regie: Laurenţiu Blaga
regia tehnică: Daniel Feier

Călătoria lui Gruber sau călătoria într-un land of choice românesc

2009-10-16T03:05:00.000-07:00

Cinema Arta.

Rulează Călătoria lui Gruber, regia Radu Gabrea.

E marți.

Ora 19.00.

Suntem opt oameni în sală răsfirați peste vreo 600 de locuri.

Mă întreb dacă toți am venit pentru a susține cinematografia românească sau doar ni s-a făcut dor de plăcerea de a viziona un film într-o sală de cinema.

Călătoria lui Gruber e de fapt călătoria lui Curzio Malaparte (personaj real, ziarist– corespondent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, autorul romanului Kaputt) în România anului 1941. Curzio Malaparte, atins de o alergie, sosește la Iași în căutarea doctorului Gruber, unul dintre cei mai buni alergologi din țară, pentru a se trata înainte de plecarea pe front. Momentul sosirii sale coincide cu momentul pogromului de la Iași (fapt istoric real înregistrat ficțional de peliculă). Căutarea doctorului Gruber se transformă într-o adevărată „aventură”, într-un drum întortocheat care nu face altceva decât să puncteze sumar și simplist evenimentele din 1941. În fond, senzația pe care ți-o lasă filmul lui Radu Gabrea nu e cea a unei povești despre suferințele evreilor, ci o poveste a unei Românii ce ființa cu 68 de ani în urmă, peste care, se pare, că nu a trecut timpul: birocrația, drumurile haotice de la o instituție la alta (de la Garnizoană la Chestură și invers) în care dai peste lenea, dezinteresul, flegmatismul și superioritatea nefondată specifice funcționarilor români, pentru care formularele tipizate sunt interșanjabile – toate acestea sunt extrem de bine încapsulate în scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. În fond, scenariul este punctul forte al filmului, cu replici extrem de bine scrise, care le oferă actorilor carnea necesară în momentul construirii personajelor. Iar actorii profită la maxim de textul pe care îl au la îndemână. Claudiu Bleonț e surpriza plăcută de care am avut parte vizionând Călătoria lui Gruber, actorul desenând un personaj pe care îl uiți cu greu odată sfârșite cele 96 de minute. Din păcate, din punct de vedere al regiei, filmul pare neterminat - parcă nu e dus până la capăt. Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber merită vizionat pentru scenariul bine scris și pentru actorii care reușesc să te poarte într-o lume departe de tine, și totuși atât de aproape de România – land of every posible and imposible chioce – de azi.

Eden – o minunăție de articol copiat

2009-10-12T02:16:00.000-07:00

În numărul de vineri, 9 octombrie 2009, al cotidianului „24 ore mureșene”, Alexandra Jinga, publică articolul cu titlul „Eden – o minunăție de poveste la Teatru 74” . Luni, 5 octombrie 2009, pe blogul personal (http://ralucablaga.blogspot.com/) am publicat o recenzie a aceluiași spectacol de la Teatru 74, cu titlul Dosar Eden (II) – Eden la Teatru 74. Cinci zile mai târziu constat că postarea a fost copiată integral și folosită ca material propriu în cotidianul „24 ore mureșene” de către Alexandra Jinga. În cadrul blogului este stipulat faptul că „Orice copiere a textelor de pe raluca's shelf, fără acordul autorului, este interzisă. Citarea parțială sau totală a textelor se face menționând autorul, precum și adresa web a blogului.” Pagina personală a fost creată pentru a-mi exprima gândurile legate de spectacolele din peisajul teatral târgumureșean și nu numai, și nu pentru a folosi drept sursă de inspirație pentru cei comozi. Totodată pagina personală nu reprezintă un material aflat la îndemâna oricui pentru a lua bucăți din texte și a și le însuși ca opinii proprii sau pentru a copia integral materiale și a le trece drept articole personale.

DOSAR EDEN (II) - EDEN la TEATRU 74

2009-10-05T04:54:00.000-07:00

* spectacolul se joacă vineri, 9 octombrie 2009, ora 19.00, la TEATRU 74 *

* CITEȘTE PRIMA PARTE A DOSARULUI EDEN AICI *

EDEN se joacă la T74 de mai bine de 2 ani. A participat la numeroase festivaluri de teatru (între care FNT – în cadrul secțiunii Nopțile Teatrului Independent, Festivalul Atelier de la Baia-Mare, Festivalul Iași Face EuroArt, Festivalul Underground Arad, Festivalul International al Teatrului de Studio, „DavilaStudioInterfest“, unde a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor (Nicu Mihoc) şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Serenela Mureşan) și ... lista continuă), a luat premii și e o ... minunăție de poveste plină cu infuzii ale realității șchiopătânde și comice.

Spectacolul are la bază textul dramaturgului irlandez Eugene O’Brien, este pus în scenă de regizorul Cristi Juncu și îi are în distribuție pe Serenela Mureșan (Breda) și Nicu Mihoc (Billy).

Billy și Breda sunt căsătoriți de ceva vreme ... destulă vreme; se poate spune chiar că cei zece ani, de când sunt de-ai casei unul pentru celălalt, s-au scurs de multă vreme; au și două fetițe; vremea a trecut, timpul s-a așezat peste povestea lor, a apărut praful - ce nu se lasă șters cu una cu două, a apărut o fisură în zidul afecțiunii și cariile au săpat mai departe, iar fisura i-a îndepărtat într-atât încât abia se mai pot auzi; copiii au adus cu ei kilograme în plus, iar timpul a adus vise de macho. Breda se forțează să scape de imaginea de Scroafă, cum era alintată încă din liceu, iar Billy se închipuie „tare ca piatra, iute ca săgeata”, în ochii frumoasei Imelda Egan. Pe fundalul lumii celor doi, se proiectează spațiul irlandez inconfundabil, în care lumea mustește a alcool, iar barurile devin centrul tuturor universurilor.

Textul scris de Eugene O’Brien e construit având la bază, ca formă de expunere, monologul. Povestea celor doi e spusă din spatele a patru ochi care privesc diferit aceeași realitate, același tablou, ba chiar aceeași replică.

Regizorul Cristi Juncu povestește un episod din serialul căsniciei dintre Billy și Breda plasând cele două personaje într-un spațiu de joc deposedat de elemente scenografice, optând pentru așezarea a două scaune rotative în două puncte opuse ale scenei, decupând arealul existenței fiecăruia cu ajutorul luminii. Billy și Breda își spun versiunea proprie a întâmplărilor din colțul ce le-a fost destinat; privirile, chiar dacă se caută pentru a se atinge, nu se intersectează, corpurile nu au cum să se găsească din pricina zidului creat în timp; fiecare scaun se rotește pe măsură ce timpul parcurge și el distanțele poveștii; amintirea comună a unui timp fără praf așezat peste poveste e redată de versurile din House of the Rising Sun.

Serenela Mureșan e Breda – femeia ce a uitat, în timp, fiecare literă din atributul care o definește. Anii, rutina, impotența bărbatului de lângă ea au scos-o din circuitul social. Actrița, prin energia și forța pe care le deține construiește un personaj pe care spectatorul îl poate atinge cu mâinile urechilor și ochilor ce o privesc.

Nicu Mihoc e Billy – bărbatul care, în timp, a uitat că la cele opt litere care-l definesc nu se mai pot adăuga și altele. Actorul își conduce atent personajul de la atitudinea de superioritate, mascată de glume și vise de macho către starea de perdant în fața unui tablou în care se reflecta o imagine proprie hiperbolizantă.

Fiecare dintre cei doi actori își conduce propriul monolog-poveste apelând, atunci când își construiește lumea ce-l înconjoară, la resursele propriului trup: din cuvinte-voci, expresii, gesturi, priviri se desenează starea căsniciei, prietenii, cunoscuții și spațiul irlandez în care bărbatul și femeia luptă cu timpul strângător de kilograme și vise de macho.

Comicul e parte din aproape fiecare istorisire, o colorează, o acoperă și te face să te relaxezi și să poți să zâmbești sau să te amuzi detașat de lumea din jurul celor două personaje.

Zâmbetul îți șade pe buze până în finalul spectacolului și odată ce House of the Rising Sun încheie povestea lui Billy și Breda buzele se adună într-o expresie serioasă având în gând chestionării referitoare la edenul închipuit al fiecăruia dintre noi.

Notă:

Sursă foto: Teatru 74

Fișă de spectacol

EDEN

Autor: Eugen O’BRIEN

Regia Cristian JUNCU

Cu Serenela MUREŞAN, Nicu MIHOC

- Sprachen sie Deutsch? – No way!

2009-09-28T04:46:00.000-07:00

„Odată ... când Franța era ocupată de naziști ...” – e propoziția care deschide basmul cinematografic al lui Quentin Tarantino, Inglourious Basterds. Odată ... odată ca niciodată ... ca în basmele ce sucesc în felul lor fețele faptelor, istoria, devenită în timp mit serios și musai tratată pe măsură, e preluată și, ca într-o joacă, e „reconsiderată”; și toate astea pentru că Tarantino face parte din categoria celor pentru care sintagma homo ludens se potrivește mănușă.

În vremurile în care Franța era ocupată de naziști și totul se reducea la care pe care, Colonelul Hans Landa – Vânătorul de evrei, își realizează, asemeni unui detectiv, cu scupulozitate și minuțiozitate, sarcinile ce i-au fost alocate. Îl încurcă în treburile sale doar banda de ticăloși fără glorie condusă de locotenentul Aldo Reine cunoscut mai ales ca Aldo Apașul, locotenent ce are în subordine o echipă specială, formată din soldați evrei, căreia îi face o deosebită plăcere să scalpeze naziști și să le cresteze pentru totdeauna zvastica pe frunte. Abilului Hans Landa îi scapă uneori, rar ce e drept, cât un evreu. Și odată scăpat, acesta găsește locul, dar mai ales momentul optim pentru a-i face pe naziști să plătească pentru chinurile încasate; așa se face că Shosanna – acum Emmanuelle Mimieux, scăpată din raza de acțiune a pistolului lui Landa, conduce un cinematograf numai bun pentru proiecția filmului Mândria națiunii, regizat de Goebbels; la premiera capodoperei cinematografice naziste, se vor aduna toate capetele ilustre ale nazismului, în frunte cu Hitler, Goebbles și Göring ocazie numai bună pentru a-i incendia cu 350 de filme pe peliculă de nitrat. După cinci capitole de poveste, totul sare în aer, nitratul intră în combinație cu explozibilul, iar visul lui Landa de-și trăi restul zilelor liniștit și la adăpost pe continentul american e crestat de o zvastică ale cărei urme nu vor putea fi curățate niciodată.

Specifică filmelor lui Tarantino, structurarea în capitole (cinci la număr în acest caz), păstrează de această dată cursul firesc al acțiunii, fiind întreruptă doar de explicațiile necesare momentului ce tocmai se desfășoară. Cu toate că avem de-a face cu o producție cinematografică, fiecare scenă poartă o puternică amprentă teatrală (în acest sens, capitolul unu poate fi adus în discuție), iar goana obiectivului după detalii și fizionomii e delicioasă. Muzica stă și ea alături de celelalte personaje ale acțiunii. Actorii, în frunte cu Christoph Waltz, sunt conduși atent de Tarantino, nici un gest în plus, nici unul în minus.

Inglourious Basterds – un film al cărui umor n-ai cum să nu-l savurezi și apreciezi, un film în care istoria e pretext, iar faptele ei sunt reașezate din spatele unei camere de filmat căreia îi e mai drag să-și expună povestea lui „odată ...când Franța era ocupată de naziști” râzând, decât judecând pe baza unor documente lipsite de fascinația ficționalului.

Krum - o piesă cu două nunți și două înmormântări

2009-09-17T01:16:00.000-07:00

* spectacolul se joacă joi, 17 septembrie 2009, ora 20.00

și sâmbătă, 26 septembrie 2009, ora 20.00 *

Hanoch Levin e unul dintre acei dramaturgi deveniți „la modă”, nu numai în Europa, ci și la noi în țară (Krum a fost montat de Radu Afrim la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, Requiem a fost pus în scenă la Teatrul Bacovia din Bacău în regia lui Alexandru Hausvater, iar Yacobi şi Leidental, aparținând aceluiași Hanoch Levin a fost montată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia Elie Malka).

Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, le propune spectatorilor săi Krum - un spectacol a cărui regie e semnată de Theodor Cristian Popescu. Piesa lui Levin a mai fost pusă în scenă la noi în țară, însă, de această dată, textul este retradus din limba franceză de Cristina Toma, iar regizorul apelează la semnătura lui Andu Dumitrescu în ceea ce privește scenografia spectacolului, la muzica lui Vlaicu Golcea, la coregrafia și mișcarea scenică desenate de Eduard Gabia.

confortabilul fotoliu de spectator: privirea e ațintită asupra scenei; încet-încet luminile de sală își pierd din intensitate; privirea cade asupra indicatoarelor luminoase postate pe „tavanul” aflat deasupra scenei; indicatoarele se aprind și se sting pe rând; încearcă să ne povestească prin semne ceea ce va fi dus mai departe, la nivel de poveste, pe scenă; de undeva din spatele sălii, un avion în miniatură se pregătește de aterizare; ascultăm atent: motoarele avionului s-au oprit; luminile încep să capete viață; în același timp scena se dezvăluie în toată goliciunea ei și, totodată plină de nebănuite spații de joc; începe povestea.

Krum, după ce fusese plecat în căutarea aventurii și a ținuturilor îndepărtate, se întoarce în vechiul lui cartier, având valiza plină cu „nu-uri” ale incapacității sale de a-și fi îndeplinit scopurile călătoriei: nu s-a îmbogățit, nu și-a găsit fericirea, n-a progresat, nu s-a distrat, nu s-a însurat, n-a cunoscut pe nimeni, nu a cumpărat și nu a adus nimic. Însă, nu a uitat fundătura din care a plecat, locul potrivit în care se pot găsi subiecte pentru a scrie un mare roman ce i-ar deschide porțile spre marea aventură; nu a uitat cartierul în care îl așteaptă o mamă care-și dorește să țină un nepot în brațe, nu i-a uitat pe cei care construiesc poveștile din jurul lui: Truda Zăluda – aflată mereu la dispoziția lui Krum, Tugati Chinuitu’ care, de 15 ani se întreabă același lucru: dacă gimnastica se face dimineața sau seara, Felicia și Dulce a căror ocupație e aceea de a digera cantități uriașe de mâncare servite la botezuri, nunți și înmormântări, Dupa Fâstâcica – tânăra care, deși nu are motive de bucurie, se vede tânără și bucuroasă în interior, Shkitt Taciturnu’ care nu scoate o vorbă niciodată - doar atunci când decide să părăsească acest univers, Tswitsa – tânăra ce a reușit să-și desprindă existența de cartierul-fundătură pe care îl privește acum ca pe un loc exotic, Tahti Giuvaier – care a terminat o politehnică sau acum o termină și care trăiește cu sentimentul că viața nu e în el, ci în afara lui. Toți aceștia alcătuiesc spațiul și lumea în care începe să se reînvârtă Krum, o lume care mustește de plictis, e fadă și inexpresivă și nu are să-i ofere alte jucărele. În timpul ce pare că se dilată tot mai puternic, au loc două nunți (nuna lui Tugati și a Dupăi, nunta Trudei cu Tahti) și două înmormântări (moartea lui Tugati Chinuitu’ și moartea mamei lui Krum). Evenimente ca nașterea, nunta și moartea se întâmplă în imediata apropiere a lui Krum, însă niciodată nu este el protagonistul. Toți cei care fac parte din acest univers visează la o Moscovă a lor (așa cum visează și personajele lui Cehov), însă nici unul nu ajunge să o viziteze. Toți fac planuri și-n timp ce pun la cale vise, viața se scurge pe lângă ei, lipsită de farmec sau frumusețe – totul e o șovăială veșnică.

indicatoarele luminoase și locatarii acestui cartier și-au spus povestea; se aud din nou motoarele avionului minatural; privirea îi urmărește traiectoria la plecare.

Regizorul Theodor Cristian Popescu, așa cum afirma într-un interviu a apelat în construcția acestui spectacol la un curent la modă la Cannes, „un curent în care nu mai suntem în goana teribilă de a sintetiza totul într-o oră, întrucât în acest fel încercăm să creăm timpul pentru a ne aşeza să respirăm”; rezultă un tip de spectacol experimental la nivelul modalităților de punere în scenă românești, un spectacol corect, rece, voit să plictisească, voit să îți stârnească senzația de dilatare excesivă a timpului; însă „voit să plictisească” se transformă în plictiseală, iar recele se transformă în răceală și corectitudinea în aplatizare. Dintre limitele conforme cu normele, se detașează Elena Purea (mama lui Krum) – care reușește să construiască un personaj ce-ți rămâne imprimat în minte, un personaj diferit de cele creionate de actriță în ultimul timp și Vero Nica (Dupa Făstâcita), încă studentă a UAT, dar care reușește să transmită toate complexele care îi obsedează personajul, precum și adevăratele iluzii ce stau ascunse în tânăra Dupa Făstâcita.

Scenografia lui Andu Dumitrescu face uz de toate colțurile scenei Sălii Mari a Teatrului Național, le pune în valoare, dar mai ales le dă valențe neașteptate; minimalistă, fără a fi simplă, scenografia vorbește și sintetizează povestea lumii din cartierul-fundătură în care viața se târește lent, timpul și spațiile își lărgesc parametrii.

Krum – un spectacol-experiment, un altfel (altfel tradus prin banala sintagmă: se pliază sau e respins de gusturile și valorile personale) de spectacol, marca Theodor Cristian Popescu.

Notă:

Sursa foto: port.ro

Fișă de spectacol:

Krum
Autor: Hanoch Levin

Prezentat de: TEATRUL NAŢIONAL TÎRGU MUREŞ
Distribuția:

Krum - Mihai Crăciun

Mama lui Krum - Elena Purea

Shkitt Taciturnu’ - Ion Vântu

Tugati – Chinuitu’ - Csaba Ciugulitu

Dulce, Fotograful, Bertoldo - Rareş Budileanu

Felicia - Anca Loghin

Tahti Giuvaer, Doctorul Schibeugen - Costin Gavază

Truda Zăluda - Roxana Marian

Dupa Fâstâcica - Vero Nica

Tswitsa Turturița - Ionela Nedelea

Infirmierul, Frizerul, Mirele, Cioclul - Luchian Pantea

Infirmiera, Mireasa -Mihaela Mihai
Scenografie: Andu Dumitrescu

Muzica: Vlaicu Golcea

Traducător: Cristina Toma

Coregrafie: Eduard Gabia

Mişcare scenică: Eduard Gabia

Regizor: Theodor Cristian Popescu

basm pentru oameni mari

2009-09-11T04:40:00.001-07:00

ochiul e fixat în dreptul obiectivului camerei de filmat. retina înregistrează atent tonuri de verde crud și alte nuanțe similare pline de sevă care se împrietenesc frumos cu nuanțele de arămiu și cele ale culorilor cerate. lumina caldă, dansează cu privirea, iar când preludiul s-a sfârșit, povestea își deschide drumul, fixând concretul în diverse spații și diverși timpi, pentru a se cadra, apoi, asupra lumii în care visul e preferat ca formă de expunere iar discurile de vinil se fabrică precum clătitele: fabulosul destin al lui Amélie Poulain.

ochiul s-a obișnuit cu tonurile calde, cu verdele crud și arămiul, cu nuanțele cerate; încet-încet apar și ceilalți locatari ai acestui univers în care intri doar dacă știi “ce nu se face cu o floare? (primăvară)”, că “haina nu-l face pe om”, iar “cine fură azi un ou mâine va fura un bou” și că “inima care suspină nu are ce dorește”: Suzanne – patroana de la Deux Moulins, care șchiopătează puțin dar niciodată n-a vărsat un pahar; Georgette – bolnava imaginară; Gina – nepoata unui vraci; Hipolito un scriitor fără succes pentru care criticii sunt asemeni cactușilor – trăiesc pentru a înțepa; gelosul Joseph Philomene; omul de sticlă care oferă vin cald cu scorțișoară și pictează pânze de Renoir.

cel ce privește prin ochiul de sticlă al aparatului de filmat se lasă luat în brațe de senzația de basm ce înconjoară lumea lui Amélie Poulain; ceva trezește și în noi aceeași emoție cu care Amélie descoperă comoara ascunsă, cu 40 de ani în urmă, într-o cutiuță ruginită, de un băiețel, ne amestecăm și noi, odată cu Amélie, în viața altor oameni (a băcanului, a vecinei Madleine Wells) și primim scrisori de la piticul de grădină ce călătorește la Moscova sau în Cambogia; ne jucăm, alături de Nino, prinsea cu săgeți albastre colorate pe asfaltul parizian, încercăm să descoasem misterul omului cu bascheți roșii ce-și înregistrează chipul pe suprafețele sensibile ale lentilelor de fotografiat de la metrou.

iar când lumina e blândă și simțim parfumul din aer și putem asculta sunetul liniștit al orașului, când temperatura e de 24°C, umiditatea 70%, iar presiunea atmosferică este de 990 hectopascali, pleoapa se așează cuminte și fermecată peste retina care a înregistrat atent verdele crud, nuanțele de arămiu, tonurile cerate și fabulosul destin al lui Amélie Poulain.

Campionatul de improvizație

2009-09-07T02:25:00.000-07:00

teatrul e, înainte de orice, o opțiune de gust, de estetică subiectivă personală. acest principiu se poate aplica atunci când alegi să vizionezi spectacolul X în detrimentul spectacolului Y; același principiu se poate aplica atunci când traduci, prin clișee banale - cum ar fi „mi-a plăcut” sau „mi-a displăcut”– impactul pe care l-a avut asupra propriului sistem de valori o anumită producție teatrală. principiul mai sus menționat se poate aplica atunci când preferi, din fotoliul confortabil de spectator, un anumit fel de a face teatru: clasic, experimental, postdramatic, teatru sport ... și lista poate continua.

Teatrul de improvizație e o categorie aparte de manifestare teatrală. Spectacolul de improvizație nu e cuprins în limitele clasice ale spectacolului de teatru (text, adaptare pentru scenă, viziune regizorală); e ... improvizație desfășurată între propriile sale linii de particularitate. Keith Johnstone, numele avizat în sectorul teatrului de improvizație, deține licența în teatru sport, precum și în alte trei forme de teatru de improvizație (Micetro Impro, Gorilla Theatre, The Life Game).

Vlad Massaci e regizorul care a adus acest tip de teatru la noi în țară, precum și pe scena Teatrului Național din Tîrgu-Mureș, propunându-ne Campionatul de improvizație.

Campionatul de improvizație este unul dintre spectacolele care aduce cu el o atmosferă creativă, revigorantă, competitivă în clădirea plină de istorii peste care s-a așezat praful a Teatrului Național Tîrgu-Mureș. Antrenorul Vlad Massaci, asistat de antrenorul secund Mihaela Sârbu, a desenat câmpul de joc în care cei 8 actori-jucători își dispută punctele puse în competiție, susținuți de muzica pianistului Nyágai Istvan și depinzând imperios de flexibilitatea, deschiderea, dar mai ales de cheful de joc al publicului aflat în Sala Mică a Teatrul Național.

Cum decurge un „meci” din cadrul campionatului de improvizație?

Avem un conducător de joc - cel care ne face cunoscută fiecare rundă (cum se desfășoară, cum se adună puncte) și care conduce, în fapt și publicul, avem două echipe - în cazul de față echipa Improletarilor și echipa Plătitorilor de Improzite, și un set de jocuri prestabilite la nivel de schiță ce așteaptă să fie ... improvizate în funcție de cuvintele-cheie și temele culese din sectorul publicului.

Îmi amintesc de o seară de vineri în care am asistat cuminte și plină de așteptări la reprezentația Campionatului de improvizație; nu are importanță cine a fost conducătorul de joc (căci la fiecare reprezentație a Campionatului conducătorul e altul), nu are importanță cine a făcut parte din echipa Improletarilor sau din echipa Plătitorilor de Improzite, nu contează cine a stat pe tușă în acea seară, nu contează care dintre cei șase actori a fost mai receptiv sau creativ, mai inteligent în a transpune cuvinte în imagini specifice unui astfel de tip de teatru, nu contează cine a obosit sau cine s-a jucat cu mai multă plăcere. Important e rezultatul: o echipă de actori și un pianist, antrenați de un regizor de primă ligă, care au reușit să câștige partida cu un tip de teatru care îi solicită la un alt nivel decât cele cu care au fost obișnuiți până acum.

Notă:

Sursă foto: click aici

Fișă de spectacol:

CAMPIONATUL DE IMPROVIZAŢIE

Joacă şi se joacă:

Rareş Budileanu, Csaba Ciugulitu,

Mihai Crăciun, Costin Gavază,

Ionela Nedelea, Elena Purea-Todoran,

Liviu Topuzu, Ion Vântu

Pianist: Nyágai Istvan

Antrenor: Vlad Massaci

Antrenor secund: Mihaela Sârbu

Regia tehnică: Stelian Mihai Chiţac

Zilele regelui, Filip Florian

2009-09-05T03:16:00.000-07:00

(Editura Polirom, 2008)

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, pe scurt Carol I, locotenent în regimentul de dragoni din Berlin, aștepta de zeci ani avansarea în gradul de căpitan. În schimb, i se oferă soarta unei țări care adăpostea cinci milioane de suflete, un maldăr de urzeli și tot atâtea suflete îmbolnăvite de corupție. Cu obrazul umflat din pricina unui molar cariat, chinuit de dureri, îi propune dentistului care-i mai calmase din chinuri, să-l urmeze în capitala noului său “regat” – Bucuresciul deceniul 6 al anilor 1800.

În vremurile în care începe să se redreseze economia țării care adăpostea cinci milioane de suflete, în acei ani în care răsar pe hartă castelul Peleș, primul pod peste Dunăre și primele linii de cale ferată, iar România își câștigă Independența, în Bucureștiul în care Dâmbovița se scurge mocirlos, iar străzile sunt pline de birje și nori de praf, în strada Lipscani, la numărul 18, dentistul Joseph Strauss, care primise în trecut din partea locotenentului cu molarul cariat un săculeț cu felurite monede, o hartă și un itinerariu, își țese propria poveste de viață.

În timp ce ochii urmăresc atent povestea lui Joseph Strauss și a motanului său Siegfried care lasă posterității scrisori pe căptușeala scaunelor, te îndrăgostești de o limbă română atât de frumoasă și plină de nuanțe, atât de plină de viață și sunete. Fiecare pas al dentistului e plin de culoare și mirosuri, de sunete și tablouri ale unei lumi care, în câteva rânduri, își intersectează pașii comuni cu cei ai cizmelor care ascund ciorapii regești pătați.

Filip Florian așterne pe hârtie o lume ce mustește de adevăr ficțional, un spațiu și un timp în care te scufunzi fără să simți momentul în care trupul atinge pozghița apei, un univers în care zilele și lumina ce le însoțește au propria lor poveste, iar ‘în liniștea somnului și a nopții, când ar fi putut să țipe o buhă, dar n-a țipat” se nasc povești de alcov ce ating destinele burgheze ale dentistului care în trecut primise un săculeț cu felurite monede, o hartă și un itinerariu.

Moartea tragediei - George Steiner

2009-09-03T00:28:00.000-07:00

(Editura Humanitas, 2008, Traducere din enlgeză de Rodica Tiniș)

Cartea lui George Steiner – Moartea tragediei, apărută pentru prima dată în 1961, tradusă în limba română abia în anul 2008, este un minunat eseu, care le vorbește, nu doar specialiștilor în teatru (teatrologilor, actorilor, regizorilor), ci și celor care se simt îndrăgostiți de acest fenomen cultural – teatrul.

Moartea tragediei, poate fi citită la și la nivelul de eseu-istorie-document, cu aplicație asupra formei dramatice serioase, tragedia. Cititorul se află în fața unei cortine care, odată ridicată, îi deschide multiple pânze colorate pe care stau zugrăvite antichitatea greacă, teatrul englez renascentist, clasicismul francez, romantismul, realismul și, în cele din urmă, paleta multiplă de “isme” ale secolului XX.

Moartea tragediei poate fi citită și pe un nivelul în care stă așezată dorința celor care au urmat civilizației grecești de recuperare, recreere a unui fenomen teatral ce pare de neegalat – tragedia absolută, cum o numește Steiner, adică tragedia marcă a antichității grecești; chinurile, sforțările, mai puțin reușitele celor închistați în lumea raționalismului critic generator de poetici și dornici de ivire, din spatele programelor-poetici, a unei forme perfecte care să rivalizeze cu trecutul – antichitatea elină.

Moartea tragediei, în ciuda titlului imperativ, închis în afirmația de pe copertă, lasă deschisă problematica morții formei dramatice adusă în discuție; poți opta pentru susținerea sintagmei ce stă “cap de afiș”, poți să te așezi de partea celor care socotesc că tragedia nu a fost îngropată de sfârșitul unei civilizații, ci doar și-a modificat și revizuit felul ei de a ființa în lumea teatrului; sau ... poți să speri că cineva, undeva, cândva îi va da o “nouă viață și un nou viitor”.

În prefața ediției Galaxy Book, Steiner își privește critic teza de doctorat, inițial respinsă de Oxford, sublinează punctele care ar fi trebuit accentuate, dar mai ales face o remarcă interesantă legată de criticile apărută după publicarea acesteia; dintre toți care au dezvăluit lipsurile acesteia, îl preferă pe acela care spunea că un titlu atât de frumos a fost irosit pentru o operă ca aceasta. Rămâne ca cel care citește cartea lui Steiner să confirme sau să infirme această declarație critică.

Amantele - Elfriede Jelinek

2009-08-31T06:40:00.000-07:00

(Editura Polirom, 2006, Traducere din limba germană de Ana Mureșanu)

După cum există mai multe nuanțe de maroniu și tonuri de sepia cu mai mult roșu sau mai mult galben, la fel există cărți și cărți, dar mai ales autori sau ... autoare. Există cărți pe care le deschizi și încet-încet te vâri în universul lor. Există însă cărți pe care le deschizi și simți pe neașteptate cum ceva metalic îți despică țeasta, liniștită până atunci, și-ți toarnă cuvinte (care nici măcar nu au nevoie de majuscule la începutul propoziției pentru a-și amplifica semnificațiile) care ajung direct în sânge, fără nici măcar o curbă a drumului și care îți picură picantul din ele, iar senzația de iute, amestecată cu nepregătirea, te fac să sorbi fiecare pagină și să-ți dorești, paradoxal, să nu se mai termine ceva ce îți chinuie sângele ce picură din țeasta despicată de ceva-ul metalic.

Involuntar, nedorit și deloc visat, stau imprimate în codul nostru genetic prejudecăți ce adeseori se transformă în principii (codul nostru genetic aka. codul familial genetic, codul de nație genetic, codul de castă – castă a femeilor - genetic). Pe cele din urmă Elfriede Jelinek, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură (2004), le așează frust, rece, fără menajamente și cât se poate de direct-tăios în romanul Amantele. Prejudecăți-principii de care încerci să scapi; prejudecăți-principii pe care nu le suporți și care îți repugnă, dar care, fiindcă sunt prejudecăți-principii imprimate genetic, nu le poți ocoli și, mai devreme sau mai târziu, își scot capul urât și pestilențial din ascunzișul lor ce poartă sângele în vene.

"fiecare și-a încleștat dinții în trupul celuilalt și sălășluiește acolo ca un vandal, trăiește și se hrănește din el, asta se numește o simbioză."

Pentru Brigitte – femeia oricând înlocuibilă și inutilă, ce are în dotare foarte puțin creier - bărbatul este echivalent cu eliberarea unui pașaport social (vorba lui Florin Chilian); pentru Paula încă există vise de a se eschiva de la ce e genetic înscris în sângele ei, însă, odată cu apariția bărbatului, visele devin din ce în ce mai blurate și se ajunge ca până și visele să uite de Paula.

"bărbații pot fi porci, dar și contrariul. care este contrariul unui porc?"

Măritișul poate fi echivalentul decăderii, iar destinul femeii e unul făcut și nu un ceva anume pe care îl deții, așa cum se întâmplă în cazul unui bărbat. Pierderea bărbatului poate duce la decădere; dacă însă e apucat bine de tot, cu toată forța și mâinile din dotare, poate devenii istoria femeii, istorie plină de o constată datorie și muncă ... multă muncă pentru păstrarea bunului dobândit. În astfel de cazuri iubirea nu poate fi decât corectă și nu e nevoie să pui semne de întrebare în dreptul a ceea ce e dragostea, căci, în astfel de cazuri, altceva nu are ce să fie. Toată lumea unei femei și realizarea supremă e reprezentată de bărbatul de lângă ea.

dragostea trece, dar VIAȚA durează.

Ascultând atent gândurile ce mișună în creierul Brigittei și al Paulei, se naște senzația că acesta a fost programat să funcționeze după logica sistemul binar: 0 pentru fals și 1 pentru adevărat, sistem în care ești nimeni și nimic atunci când apare cifra 0 sau ești totul atunci când rezultatul e numărul binar 1 - bărbatul. După aceeași logică, un nou născut, rodul dintre un el și o ea nu poate fi decât o donație: donație făcută lui, familiei, lumii.

N-am pus niciodată mare preț pe manifestări de genul feminismului. Mi s-a părut întotdeauna plin de falsitate, dar mai ales inutil și o mare stupizenie; dar dacă te lovește în țeastă precum cartea lui Jelinek și e nevoie de el pentru a-ți conștientiza prejudecățile-principii ale castei feminine, atunci să-i fie existența cât mai lungă.

Ai toată viața înainte, Romain Gary

2009-08-30T05:53:00.000-07:00

(Colecția Cotidianul, Editura Univers, București, 2006

Traducere și note Laszlo Alexandru)

„Înșelătoria” lui Romain Gary a stat multă vreme nedescoperită: în 1975 Emile Ajar primește Premiul Goncourt pentru romanul La vie devant soi (Ai toată viața înainte), iar cartea este vândută în peste un milion de exemplare; după șase ani, se constată că Romain Gary e singurul scriitor care a obținut de două ori premiul mai sus amintit: Emile Ajar și Romain Gary sunt, de fapt, una și aceeași persoană.

Ai toată viața înainte e viața povestită adulților apelându-se la simțurile unui copil – pe numele său Mohamed, dar căruia toată lumea îi spune Momo - ca să pară mai mic. Viața lui Momo se desfiră într-un cartier al Parisului în care curvele, travestiții, negrii, evreii și arabii împart spații mult prea mici pentru viețile lor aglomerate de mult prea multe istorii ilicite. Fiu de curvă și arab pe deasupra, Momo e în grija lui Madam Roza – evreică, trecută prin chinurile Auschwitz-ului, dar care se liniștește atunci când privește la tabloul lui Hitler - o fost prostituată, actualmente posesoarea unui „orfelinat” casnic în care se înghesuie copiii curvelor aflate încă în câmpul muncii.

Momo ne poartă privirea prin aceste spații, punctând fiecare întâmplare, fapt sau poveste cu câte o vorbă filosofică:

„mucoșii care se droghează se obișnuiesc toți cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absență (...) Dar nu țin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă și cineva ar trebui să o ajute să coboare cu picioarele pe pământ”;
„De la o anumită vârstă ești tot mai rar frecventat, doar dacă n-ai niște copii pe care legea naturii îi obligă”;
„Dar nenea Hamil se rătăcise prin sinea lui, căci viața îi lasă pe oameni să trăiască, fără să mai bage de seamă ce se întâmplă cu ei”

Romanul îți lasă un gust dulce-amar odată ce ai închis povestea lui Momo între cele patru coperți, iar să lecturezi Ai toată viața înainte e o adevărată plăcere pentru o după-amiază în care cerul stă să plouă.

Nu pot să nu înscriu romanul lui Gary în seria celor construite după aceeași rețetă – viața văzută și povestită prin ochii și inima lui copil: pe același raft s-ar putea lesne pune și cartea lui Eric-Emmanuel Schmidt – Oscar și Tanti Roz, precum și cartea lui Attila Bartis – Plimbarea. Faptul că cele trei romane sunt puse pe același raft nu înseamnă și că valoarea lor este una și aceeași – cartea lui Schmidt este mult prea siropoasă, cea a lui Gary e plină de filosofii precoce, în același timp dureros de adevărate și rostite cu mult umor negru, iar romanul lui Bartis e răscolitor de bine scris.

Two Lovers, regia James Gray

2009-08-26T23:54:00.000-07:00

De regulă 1+1=2. Ce te faci atunci când adunarea asta simplă e făcută în aceeași bază 10 și ... stupoare ... rezultatul nu e cel bine cunoscut ... adică 1+1=3?

Se poate lesne construi o poveste în care el - Leonard Kreditor (Joaquin Phonenix), duce în spate timp de doi ani o amintire ( tradusă prin despărțirea de fosta lui logodnică) și mai multe tentative de suicid, toate proiectate pe fundalul unei vieți anoste care își învârte rotițele obosite asemeni mașinăriilor de șters pete din curățătoria tatălui său, flancate de pasiunea pentru fotografia alb-negru.

Timpul se târăște în ritmuri care te sufocă și înghesuie. Zilele curg în apartamentul părinților lui Leonard și aduc cu ele fie plăcerea de a-ți mulțumi tatăl (plăcere tradusă prin prezența Sandrei - Vinessa Shaw), fie plăcerea de a-ți mulțumi propriile fantezii, obsesii, dar mai ales slăbiciuni (plăcere tradusă prin prezența lui Michelle – Gwyneth Paltrow).

Two Lovers - Filmul lui James Gray nu e unul excepțional, însă e asfel construit încât să-ți rămână mult timp gravat în minte o întrebare: de ce întotdeauna are de câștigat confortul vieții burgheze în defavoarea jocului cu mărgele de sticlă, cu toate că alergăm și visăm la cel de-al doilea?

Degete mici, Filip Florian

2009-08-02T11:28:00.000-07:00

Editura Polirom, 2007

Recunosc rușinată că, odată cu terminarea liceului și a listei autorilor impuși și lecturilor obligatorii din spațiul autohton, a venit și ruptura vis-a-vis de literatura română. Motivele sunt mai mult sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin demne de a fi menționate. Admit și faptul că autorii români nu prea au fost pe lista lecturilor personale și din ... frică – frica de a fi dezamăgită.

Și-ntr-o bună zi, unii poate ar spune mult prea târziu sau exact la timp, am deschis paginile romanului lui Filip Florian, Degete mici. Paginile erau răsfoite în tihnă, sorbeam fiecare rând atent, nu cumva să-mi scape vreo nuanță, vreo stare, vreun detaliu. O adevărată plăcere a lecturii. Un roman scris cât se poate de „frumos”, inteligent, cu o finețe și o precizie asemănătoare celei cu care pianistul atinge clapele și te încântă cu sunetele sale.

În jurul unui șantier arhelogic se învârte lumea din Degete mici. Șantierul e pretextul. Contextul urmărește destine aparent mărunte, minuscule asemenea degetelor lipsă din groapa plină cu oseminte a castrului roman, însă, fără de care, povestea nu și-ar putea revela adevărata armonie – da, armonie, căci Filip Florian, asemeni unui pianist așează câteva destine pe portativul din preajma șantierului și le face să-i încânte simțurile celui care le ascultă.

Îmi revine în gând motivul startului întârziat al lecturii autorilor români..și mă gîndesc că Degete mici, e romanul de debut al autorului (Filip Florian avea 38 de ani)... atâta timp cât începutul e asociat cu calitate și cu momentul optim al ivirii, sintagma „prea târziu” e greșit întrebuințată.

Plimbarea lui Attila Bartis

2009-07-28T06:27:00.001-07:00

mi-aduc aminte că era o dupa-amiază de vară în care ploaia cădea sâcâitor. stropii încolonați nu făceau altceva decât să prelungească tăcerea care se așezase peste cetate. nici un pas, nici un vârf de umbrelă nu se ivea dincolo de drum. până la urmă s-au strâns vreo două duzini de oameni. Attila Bartis își lansa Plimbarea la Tîrgu-Mureș. îl priveam atentă în timp ce rostea pasaje din propria-i carte și-mi spuneam cât de ușor ar fi să te îndrăgostești de un astfel de om. după un an, am deschis cartea cu autograf. am înțeles de ce ar fi fost insuportabil de ușor să te îndrăgostești de Attila Bartis.

Editura Polirom, 2008, Traducere din limba maghiară de Marius Tabacu

M-am plimbat de mână cu Attila Bartis. M-a purtat într-o lume plină de cruzime. Mie îmi vorbea copilul din spatele acestei povești. O poveste al cărei fundal social și istoric îl poți reconstrui cu ușurință (societatea maghiară după Al Doilea Război Mondial, Revoluția Maghiară din 1956). Plimbarea prin viață a unui copil; plimbarea către maturizare. Și ce maturizare! Într-o lume în care bătrâni ciudați dau lecții de viață și supraviețuire, în care crești în timp ce ei mor unul câte unul. O lume în care copilăria se rezumă la câteva clipe și acelea distrosionate și pline de experimente bolnave. Moartea pândește cu ochi lingușitori și sadici pe tot parcursul acestui drum. Copilul privește, lipsit de inocență, candoare și sensibilitate, tot acest univers plin de puroi și putred. Copilul crește fără a-și copilări copilăria. Copilul se maturizează. Copilul aduce pe lume un avorton ce va fi păstrat într-un borcan cu formol. Plimbarea e a unui copile.

„Era toamnă din nou. Un anotimp trist, bărbătesc. Pe alocuri, picături de ploaie se înfingeau în praf. Iarba uscată era la pământ. Vântul făcea scandal. Iar noaptea nu se înnegrea de tot. Era plină de găuri cumplit de îndepărtate și de undeva de dincolo străbătea atâta lumină, cât ne trebuia să ne plimbăm. ”*

„Totul a început, nu-i așa, cu faptul că am tranșat câteva animale. Pisicile din întâmplare, găina pe ascuns și cel mai mult m-a șocat faptul că, după intervenția mea, nu a mai rămas în viață nici una. Așadar, din uvertură lipseau tocmai cele ce ar fi constituit cricumstanțele unei copilării obișnuite. Bucuria descoperirilor, a mirărilor, a misterelor. De pildă, să aprinzi în septembrie frunzele îngălbenite ale nucilor de pe malul lacului cu o lupă dezgropată din adâncul vreunui sertar prăfuit. Sau să developezi, în niște soluții puturoase, de unul singur, imaginea latentă, ca apoi să observi cum se albește totul la lumină, pentru că fixat-o prost. Subliniez: bucuria. Se poate, ba chiar e sigur că teama mea față de puiul acela mort a fost o copilărie, dar dacă te caci pe tine de teamă nu înseamnă neapărat că ai și avut o copilărie adevărată. Pizda mă-sii de viață, dați-mi voie să-mi definesc copilăria prin aceste bucurii de doi bani, ca astea, deși, cronologic, nu e tocmai corect”**

*, ** Attila Bartis, Plimbarea, p.155, p.137

Sursă foto:

cultura.inmures.ro – tot acolo puteți urmări un interviu cu Attila Bartis

Dosar EDEN (I)

2009-07-28T02:17:00.000-07:00

EDEN, autor Eugene O’Brien, regia Declan Recks

Multă cerneală și multe vorbe s-au scurs pe tema adaptărilor. Cine câștigă partida dintre original și adaptare? Are mai multe beneficii adaptarea sau originalul? De ce simțim nevoia de a adapta o piesă de teatru într-un film, o carte într-o ecranizare? Răspundem la toate acestea în fel și chip. Cu mai multe sau mai puține răspunsuri obiective sau subiective. Ce rămâne în urma acestor dispute e procesul în sine.

Eugene O’Brien și Eden au câștigat în 2001 premiul Irish Times Theatre Award pentru Cea mai bună piesă de teatru. Eden a fost pusă în scenă pentru prima dată la Teatrul Abbey (scena Peacock). La noi în țară, textul lui Eugene O’Brien a fost transformat în spectacol la Teatrul Nottara și la Teatru 74. În 2008, Eugene O’Brien își adaptează propriul text pentru marele ecran, rezultând Eden în regia lui Declan Recks , avându-i în rolurile principale pe Aidan Kelly (Billy) și Eileen Walsh (Breda).

Povestea piesei lui O’Brien e simplă: el (Billy) și ea (Breda) aniversează în acest weekend zece ani de căsătorie, ani în care s-au acumulat frustrări, neputințe, kilograme, dorințe, obsesii și ... doi copii; acumulările au adus cu ele și izolarea. Camera urmărește atent cotidianul, transformat în doi vectori (vectorul Billy și vectorul Breda) având direcții opuse. El fantasează la frumoasa Imelda, iar ea, după ce a câștigat bătălia cu kilogramele în plus, visează la brațele soțului în jurul ei.

se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte

Extrapolând, analizând și aplicând metode inductive, ajungem, în cele din urmă la concluzia că un film ar trebui să acopere și să descopere, să susțină și să substituie cuvintele așternute pe hârtie.

... sau cel puțin așa ar trebui să fie ...

Ochiul observă cadre-fotografii, retina înregistrează peisaje atent scanate. Culoare, armonie, obsesia pentru detaliu, picturi filmice. Aparatul ocular e încântat. Cuvintele sunt înlocuite de cadre; stările prin zoom-uri; atmosfera prin insistența asupra peisajului.

Cu toate acestea, firul povești îi apare, celui care cunoaște originalul - piesa lui Eugene O’Brien, subțire și lipsit de farmec, umor și ironie.

Verdictul s-ar traduce astfel: uneori o imagine nu poate acoperi viața care se zbate în cuvinte.

Notă:

Sursă foto: click aici

HARUKI MURAKAMI – DANS, DANS, DANS

2009-07-27T01:09:00.000-07:00

(Editura Polirom, 2004, Traducere și note de Iuliana Tomescu)

Am început să ... dansez cu Murakami dintr-o întâmplare. Și uite că îmi face plăcere. Ador momentele în care vine la mine, ma ia de mână și mă ridică de pe scaun, conducându-mă în ringul de dans. Și dansăm, dansăm, dansăm ... Nu obosim niciodată. Oricât de mult am repeta aceleași ritmuri.

Dans, dans, dans ... e oarecum continuarea romanului În căutarea oii fantastice. Același personaj fără nume, același real mixat cu o lume de dincolo, același univers fascinant. Totul explicat, de data aceasta, în detalii ample: societatea capitalistă avansată în care miturile s-au comercializat, dragostea se aseamănă cu senzația pe care o ai atunci când conduci un Subaru vechi, iar deszăpezirea culturală (scrisul de umplutură) e necesară atunci când vrei să-ți asiguri existența.

La patru ani după întâmplările din În căutarea oii fantastice vocile din lumea de dincolo capătă amplificare, recheamă sufletul plafonat și-l pun să danseze:

„Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cît ține muzica. Pricepi ce-ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Așa că să nu-ți stea picioarele. Să nu-ți pese o secundă, oricât de prostesc ți s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puțin câte puțin, părțile înțepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Folosește tot ce poți folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. Acum ești obosit și înspăimântat. Se întâmplă oricui. Ai senzația că totul e greșit. De aceea ți se opresc picioarele. (...) Trebuie doar să dansezi. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.”*

* H. Murakami, Dans,dans, dans (p.117)

FAUST versus PURCĂRETE. PURCĂRETE versus FAUST

2009-07-23T04:23:00.000-07:00

am primit cadou de ziua mea (în noiembrie 2008) excursia la Sibiu și biletul de intrare la Faust-ul lui Purcărete. am așteptat momentul cu nerăbdarea copilului ce smulge staniolul de pe ciocolată, având transpus apriori, pe papilele gustative, senzația de dulce. tot drumul până la Sibiu a fost pavat cu flash-uri în care figurau secvențe din Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului și Cumnata lui Pantagruel (Omagiu lui Rables), ambele văzute în confortabilul fotoliu de spectator și nu în fața unei camere de filmat care se forțează să redea senzații palpabile. la sfârșitul celor aproximativ două ore și jumătate de spectacol, papilele gustative au resimțit o aromă de ciocolată amăruie - nu spun că soiul ăsta de ciocolată n-o poftesc, dar când te aștepți să guști dulcele și ți se servește amăruiul, parcă ceva nu e ordonat firesc.

Atunci când spui dramaturgie sau literatură germană spui Goethe și Faust. O operă impresionantă. Citești, simți, se nasc senzații în mintea ce operează cu instrumentele sufletului. Pactul nesăbuitului Faust cu perfidul Mefisto rămâne impregnat în rețele neuronale și îți stârnește nenumărate gânduri și semne de întrebare ce atârnă deasupra propriului tău cap. Din întregul proiect închipuit de Goethe, partea I a zgârie-norului, cu titlul Faust, e probabil cea mai cunoscută urechii; partea a II-a, destinată de la început lecturii, pune un strat superior de beton peste prima megastructura.
Purcărete, așa cum el însuși declara într-un interviu, este adeptul textelor clasice, dar mai ales lucrează proiectele impuse. La fel s-a întâmplat și cu Faust.
Din zgârie-norul lui Goethe, Purcărete a ales scheletul pe care șade povestea: trei momente marcă – pactul cu diavolul, Noaptea Valpurgiei, moartea lui Faust. A optat pentru traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, creându-și propriul scenariu concentrat – așa cum el singur îl numește. Rezultatul e un spectacol de aproximativ două și jumătate ore, în care, cel ce privește este vârât în lumea spectaculoasă a lui Faust.

Spațiul-cadru, parte inseparabilă a spectacolului, a fost scrutat atent; uzina Simerom din Sibiu (locul inițial al spectacolului), a fost redecorată și adaptată pentru un spectacol de teatru - hala e imensă și ascunde nenumărate spații, iar ecoul ei, atunci când e goală, probabil, îi șoptește urechii cuvinte mefistofelice; doar ea putea să îi ofere adăpost Faust-ului lui Purcărete.

Mâna trage cortina albă postată în fața ochilor și drumul începe.

Se aud voci ce nasc cântece de Paște și ochiul descoperă camera de studiu și de studenți a profesorului, plină de tot soiul de elemente; în ea zac aruncate cărți și hârtii sau stau așezate cuminți, pe rafturi, borcane cu licori miraculoase, bufnițe împăiate și încarnări mefistofelice. Discipolii formează un grup compact – identici și fără personalitate, se mișcă și gândesc toți ca unul. Sosirea și plecarea lor e gălăgioasă și ritmică. Faust își varsă disperările, disperări ce iau traseul unui fum dus până la nările lui Mefisto. Din raftul lui din bibliotecă, Mefisto coboară, se transformă și retransformă și pare că se scurge prin întreg spațiul, iar într-un final, își scoate din geanta-diplomat documentul ce se va semna cu sânge – pactul e contractat, vizita în odaia celor șapte Margarete a fost întreprinsă, prin urmare, să înceapă călătoria!

Porțile au fost deschise, spațiul lasă ochiul să-i vadă adevărata dimensiune și adevăratele-i ascunzișuri și din fotoliul de spectator, ești ridicat de nenumărate închipuiri fantastice, treci pragul de iarbă verde și ajungi în plină Noapte a Valpurgiei – toate spiritele, vrăjitoarele, demonii și oamenii cu cap de porc dansează, sărbătoresc și se unduiesc deasupra ta. Petrecerea mare e acompaniată de o orchestră ce scoate ritmuri rock, iar ochii mefistofelici te privesc din spatele ecranelor ce împânzesc spațiul destinat desfătării, indiferent unde te-ai poziționa ca să simți mirosul grandioasei sărbători – se bea vin, sângele curge, hălci de carne sunt servite, se scuipă foc, se dansează, mișcările sunt lascive și aduc cu ele miros de pofte trupești; simțurile uită că, de fapt, e o festivitate închinată primăverii (pretextul) și te desfăți spărgând zidurile limitelor (contextul) – un bâlci Valpurgic în toată spectaculozitatea sa.

Noaptea se stinge. Porțile se închid. Bâlciul pare un vis. Ochiul e transpus din nou în camera de studiu a lui Faust. Un grup de meșteri îi pregătește sicriul, apar, rând pe rând, Grija, Datoria, Nevoia, Lipsa, iar, la urmă, Moartea, care aduce cu ea, universul miniatural – ce a luat forma unei machete - al lumii profesorului, care stă și-și contemplă propriul areal de viețuire; cu ochii acoperiți, Faust doar simte sărutul Morții; Mefisto, pierdut între sunetele glasurilor ce răsună, uită de sufletul contractat ce poate fi „furat” în voie de îngeri.

Pe parcursul celor aproape două ore și jumătate, ți se întipărește adânc în minte că afișul pixelat ce recompune chipul lui Faust e construit greșit. Chiar și titlul spectacolului ar fi trebuit să fie altul. Poate Mefisto...dar în nici un caz Faust. Căci rămâi cu senzația unui Faust fără...Faust. Rolul construit de Ofelia Popii nu poate fi cuprins în câteva propoziții, iar starea pe care energia ei ți-o degajă trebuie simțită și nu redată. E spectaculoasă. E încântătoare. Îi simți puterea interioară revărsându-se și făcându-te să te îndrăgostești de unul dintre cele mai demonice personaje ale dramaturgiei.

Muzica lui Vasile Șirli, costumele Liei Manțoc, decorul și luminile lui Helmut Stürmer, partea video concepută de Andu Dumitrescu, regia semnată de Silviu Purcărete, dau naștere unui spectacol-eveniment, unui spectacol spectaculos, din care nu lipsesc actorii-masă manevrați matematic, actorii-fetiș ai lui Purcărete, ironia și umorul fin. Dar ... spiritul cu ce se alege? Ești impresionat. Într-adevăr totul e încărcat de spectaculozitate. Dar toate acestea nu pot masca ce stă ascuns în spatele grandiosului - și anume comercialul; iar acolo unde îl simt, mi se pare că teatrul își pierde vraja.

Odată cu Faust, am înțeles de ce Hans-Thies Lehmann îl citează pe Purcărete în Postdramatic theatre. Însă nu pot să uit flash-urile în care se ivesc bucăți din bijuteria Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, din care lipsea spectaculosul ostentativ și în care găseai vraja camuflată în spatele acelui tip de teatru în care actorul precede evenimentul, iar nu evenimentul este urmat de actor.

Notă:

Sursa foto: click aici

Fișă de spectacol

Data premierei 20 septembrie 2007
Faust
Dupa J. W. Goethe
Scenariul si Regia: Silviu Purcarete
Decorul si luminile: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Mantoc
Muzica originala: Vasile Sirli
Orchestratia: Doru Apreotesei
Video: Andu Dumitrescu
Asistent de scenografie: Daniel RadutaCu:Faust:Ilie GheorgheMefisto:Ofelia PopiiMargareta:Tania Anastasof, Medeea Dobrota. Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Aneea Oprin, Ana Maria Telebus
Cu: Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emoke Boldizsar, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Laura Ilea, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter, Alexandru Deac
Studentii Universitatii „Lucian Blaga" Sibiu, Sectia Actorie: Dana Anghel, Simina Contras, Raluca Covrig, Teodora Domnariu, Lorelei Gazawi, Claudia Gherghel, Bianca Goada, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Ilinca Mateescu, Iulia Merca, Diana Sofia Murarus, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Romina Stroia, Andreea Soaica, Doriana Taut, Gabriela Tica, Arina Trif, Codruta Varadi, Mihai Alexandru, Florin Besoiu, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Alex Deac, Catalin Grigoras, Alexandru Verzescu, Laurentiu VladImperium Band: Dorin Pitariu (chitara), Calin Filip (bass), Lucian Fabro (percutie), Ciprian Oancea (claviaturi)
Cristian Stanca (Lupul)
si Felix (Câinele)

HARUKI MURAKAMI – ÎN CAUTAREA OII FANTASTICE

2009-07-20T04:29:00.001-07:00

(Editura Polirom, 2003, traducere și note de Andreea Sion)

te-ndrăgostești la tot pasul. de oameni. de stări. de o anumită culoare a cerului. de un sentiment. de un vers. de o carte. de un drum. de...te miri ce. și dragostea asta ține...ține cât ține pasul, omul, starea, culoarea cerului, sentimentul, versul, cartea, drumul ... ține chiar și după ce-ai mâncat cu lăcomie cele 357 de pagini ale cărții lui Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice.

n-aș putea să povestesc o poveste ce nu poate fi povestită. o irealitate plină la tot pasul de mușcătura veninoasă a realului. aș putea recompune un fir care să țină de o existență obiectivă, aș putea să depun în câteva rânduri, matematic - 1 lângă 1, 2 lângă 2, să scad și să adun, să extrag radical din realități și irealități - subiectul. și uite-așa farmecul s-ar descompune în particule care n-ar mai genera dragostea care te-a făcut să te îndrăgostești ...căci n-ai cum să scapi din ghearele pline de sentimentul de afecțiune cu care te îmbracă În căutarea oii fantastice.

cine caută oaia fantastică? el, tânărul agent de publicitate? sau eu? sau Șobolanul care întoarce ceasul? sau Maestrul Oilor?

***

în general, adorăm povestirile acoperite de fictiv, care, scrise în așa fel încât să facă dragoste cu fiecare părticică a creierului implicată în procesul de receptare, te desprind din aici și acum, din timpul care centralizează secunda și minutul, din spațiul care delimitează concretul..și asta din fascinația veșnică a omului în fața unui altundeva ...

***

„Am scuturat din cap și am deschis ochii. Trupul îmi amorțise și mă durea capul. Mă simțeam de parcă cineva m-ar fi băgat într-un shaker, la un loc cu cuburile de gheață, și m-ar fi amestecat bine. Nimic nu e mai neplăcut ca trezitul în beznă. Am senzația că trebuie să reiau totul de la capăt. În prima clipă parcă trăiesc viața altcuiva, și-mi ia timp pănă să revin la viața mea. E straniu să-ți privești propria viață ca pe viața altcuiva. Aproape că-ți vine să crezi că un asemenea individ nu poate exista.M-am spălat pe față la chiuveta din bucătărie, apoi am băut două pahare de apă. Apa era rece ca gheața, dar n-am reușit să-mi răcoresc fața fierbinte. M-am așezat din nou pe canapea și, stând așa în întuneric și tăcere, am încercat să mă adun și să-mi regăsesc propria viață. N-am reușit să pun cap la cap prea multe, dar, încet-încet, am simțit iar că-i viața mea. Într-un final mi-am revenit. Mi-e greu să explic altcuiva ce înseamnă asta, și probabil că nici n-ar interesa pe nimeni.”*

* Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, p.329

The Tragedy of Hamlet – Peter Brook (2002)

2009-07-14T04:07:00.000-07:00

Au trecut 408 ani de când Shakespeare a scris tragedia prințului Hamlet. Mai toți actorii și-au dorit ca, măcar o dată, să-l joace pe prințul danez. Regizorii și-au atașat și ei la CV, din varii dorințe sau obsesii, piesa lui Shakespeare. Au apărut nenumărate adaptări cinematografice (interesantă mi se pare adaptarea din 1900, cu titlul Le Duel d'Hamlet - în care Sarah Bernhardt e Hamlet sau versiunea lui Michael Almereyda cu Ethan Hawke) și readaptări teatrale postmoderne ale Hamlet-ului shakespearian – un exemplu e, Hamletmachine, piesa dramaturgului Heiner Müller.

În teatru, pentru mulți, Shakespeare e biblia, iar Hamlet e ...visul.

Peter Brook e unul dintre regizorii care a reușit să creeze noi viziuni, perspective și puncte de referință în teatru. Grotowski îl considera, alături de Eugenio Barba și Living Theatre unul dintre copiii lui Antonin Artaud. Indiferent de punctul de referință al observatorului, Peter Brook aduce neașteptatul și magicul pe scena de teatru. În The Shifting Point Brook spunea că „teatrul e stomacul în care mâncarea se metamorfozează în două cantități egale: excremente și visuri”. Pornind de la această afirmație aș adăuga: Brook digeră ingredientele teatrale și le elimină sub formă de visuri. Ingredientul folosit atunci când gătește, mitul – fie că e vorba de Marele Will sau orice altă poveste exemplară – e asezonat cu primordialul, cu o constantă întoarcere la rădăcini, cu o sinteză permanentă între cultura Estului și cea a Vestlui.

The Tragedy of Hamlet
Filmat la Théâtre des Bouffes du Nord
Regia Peter Brook
13 personaje și o distribuție internațională
Textul shakesperian redus la 2 ore și 14 minute și un ... covor roșu, cu liniile trasate asemeni unui tatami japonez - astfel e creionat în coordonate majore spectacolul filmat al lui Brook.

Danemarca e o închisoare,

pereții de la Théâtre des Bouffes du Nord – de culoarea sângelui, cu tencuiala aplicată zidului asemeni unei scoarțe pe o rană deschisă – par a fi asamblați în jurul covorului–spațiu de joc, la rândul său purpuriu, covor alături de care mai populează spațiul câteva perne și măsuțe; se proiectează, din aceste elemente, o Danemarcă descompusă, dar care mai păstrează încă substraturi maiestuoase

iar familia regală e multinațională

Adrian Lester (Hamlet) e de origine jamaicană, Jeffery Kissonn (Claudius, Fantoma) e un actor de culoare, Shantala Shivalingappa (Ofelia) e o cunoscută dansatoare de origine indiană, crescută la Paris, Rohan Siva (Guildenstern, Laertes) e englez de origine din Sri Lanka, Asil Raïs (Rosencrantz) e de origine indiană, Yoshi Oida (Primul actor) e un cunoscut actor japonez performer al tradiționalului teatru Nô și al clasicului kyogen, Akram Khan (Al Doilea Actor) e un cunoscut dansator de origine indiană care a mai colaborat cu Brook și la alte spectacole ...iar lista se poate completa.

Interculturalitate, antropologie teatrală, sinteză culturală

Textul scris de Shakespeare este redus și sunt păstrate doar momentele esențiale care reconstruiesc, chiar și pentru un spectator care nu a mai auzit povestea prințului danez, firul întâmplărilor; numărul personajelor care duc această poveste este și el redus, Brook păstrează doar 13 personaje, Laertes apare doar în Actul IV, unii dintre actorii interpretează două roluri;
în acest punct interesantă este interpretarea de către același actor, Jeffery Kissonn, atât a rolului Fantomei, cât și a regelui Claudius; din această perspectivă, rezultatul afișat de Brook aduce în scenă o explicație nouă la nivelul întregii acțiuni: Claudius și Hamlet tatăl sunt frați gemeni, astfel justificându-se căsătoria neașteptată și pripită a reginei cu fratele fostului ei soț; însă dacă extrapolăm și aplicăm aceeași temă întregului spectacol, se poate observa că teoria aplicată primei relații se dărâmă: Bruce Myers e și Polonius și Groparul, iar Rohan Siva e și Guildernstern și Laertes.

Spațiul se sprijină pe culoarea sângelui; covorul roșu concentrează în jurul său acțiunea, semnele apartenenței la regalitate sunt roșu și albastru, până și sabia care-i aduce sfârșitul lui Hamlet e purpurie. Dintre elementele primordiale, Brook păstrează focul ascuns în forma lumânărilor și candelelor prezente în spațiul scenic.

Timpul este aici și acum, oricând și oriunde. Costumele, o anumită bucată muzicală, un element specific al unei locații ne-ar putea duce cu gândul la un timp anume. Dar cum aceste bucăți nu sunt clar delimitate, locul și timpul în care povestea e spusă poate fi aici și acum, oricând și oriunde.

Brook a luptat întodeauna pentru mixajul intercultural. Întreaga sa activitate în domeniul teatrului stă drept mărturie. Distribuția din Hamlet e multinațională; fiecare actor a venit cu propriul lui bagaj cultural; valizele culturale s-au intersectat, interconectat; rezultatul e un spectacol în care se folosește drept suport de comunicare limba engleză (excepție făcând momentul de teatru în teatru în care se apelează la greaca veche) pentru a spune o poveste a cărei valabilitate stă în afara timpului.

O lume în care conștiința ne transformă pe toți în lași

Adrian Lester e încântător în rolul prințului danez; naturalețea, firescul, claritatea gândului transpus scenic – toate ajung la spectator și-l conduc într-o lume în care conștiința ne transformă pe toți în lași. El e pivotul în jurul căruia gravitează restul componentelor acestui tablou. Textul shakespearian, rostit de Lester, nu are nimic artificial în ciuda prafului așezat în timp peste el.

Brook a reușit construcția unui Hamlet actual, proaspăt, adaptat începutului de mileniu III, esențializând, concentrând și servind ingredientele teatrale, care l-au făcut unul dintre cei mai bine cotați regizori, sub forma unui spectacol plin, la tot pasul, de senzația teatrului bine făcut.

Notă:
Sursă foto: artboutique

The Tragedy of Hamlet
Directed by Peter BrookCast includes: Adrian Lester (Hamlet)
Jeffery Kissoon (The King and The Ghost)
Natasha Parry (The Queen)
Bruce Meyers (Polonius and Gravedigger)
Scott Handy (Horatio)
Shantala Shivalingappa (Ophelia)
Rohan Siva (Guildenstern and Laertes)
Asil Rais (Rosencrantz)Antonin Stahly (Osric)

Haruki Murakami – LA SUD DE GRANIȚĂ, LA VEST DE SOARE

2009-07-08T11:41:00.000-07:00

(Editura Polirom, 2003, traducere de Angela Hondru)

„O întâlnire nu este altceva decât începutul unei despărțiri” – e un proverb japonez, plin de poezie, care îți creează în neuronii stimulatori de emoții, senzația pe care ți-o imprimă în suflet și rațiune cartea lui Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare - senzație de care nu poți scăpa cu una cu două, cu o zi ce trece peste tine, cu o ploaie ce răpăie peste cabana de munte în care savurezi rândurile înscrise între coperți.

Ploaia aducătoare de povești de dragoste; ploaia care însoțește orice spasm al iubirii fizice și trupești; ploaia ai cărei stropi, înscriși cu versuri pline de ritm, se adună în adâncituri ude dând naștere unei elegii a iubirii ce ia forma unui roman.

Fotografiile sunt umbre. Ploaia e liniștită. Viața e așezată pe un portativ și scoate sunete melancolice.

Nu vreau să-i stric fumusețea decodificându-i subiectul, disecându-i personajele. Știu doar că de la Salman Rushdie încoace n-am mai întâlnit, până la Murakami, un autor care să lase atâtea urme în mine.

și brusc mi s-a făcut poftă și de Kar Wai Wong...

AUTO-DA-FÉ la Teatrul Național Radu Stanca, Sibiu

2009-07-07T04:25:00.000-07:00

*aceasta nu este o cronică de spectacol, e împărtășirea unei senzații

„Viaţa reprezintă o constantă ţinere de minte, cu excepţia prezentului care trece pe lângă tine într-un timp atât de scurt încât nu-ţi lasă răgazul să-l fixezi.” (Tennesse Williams).

Piesa de teatru construită după tiparul piesă-memorie (în viziunea lui Tennesse Williams): pasul întâi - personajul trăieşte o experienţă care îl marchează profund; pasul doi - experienţa trăită duce la o suspendare a timpului; pasul trei – personajul este nevoit să-şi retrăiască experienţa semnificativă până când îi poate percepe sensul.
După acest pattern şi-a construit Tennesse Williams teatrul său.

Personajele lui Williams sunt indivizi scoşi din fundalul pe care se proiectează contextul social, reducându-se la caracteristici precum cruzimea, brutalitatea, deasupra cărora primează biologicul, instinctualul, în detrimentul spiritualului.

În luna ianuarie a anului 2009 a avut loc pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, premiera spectacolului „Auto-Da-Fé”, regia Theodor Cristian Popescu, scenografia Andu Dumitrescu, coregrafia Florin Fieroiu, muzica Vlaicu Golcea, spectacolul având la bază trei piese scurte ale dramaturgului american Tennesse Williams: „Auto-Da-Fé”, „Păzeşte scara asta” şi „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”.

Senzaţie A): te găseşti aşezat în faţa unui ecran de televizor, mâna apasă pe butoanele telecomenzii, iar în faţa ta se „varsă” trei filme diferite: protagonişti care, aparent, aparţin mai multor existenţe, chipuri distincte, spaţii fără vreo urmă de tangenţă – toate au însă un singur numitor comun: vorbesc despre frustrări şi impotenţe, despre revolta omului mic; o experienţă deloc semnificativă la nivel macro face ca timpul să se suspende, iar rătăciţii care „nu au reuşit să devină centrul existenţei altcuiva” (Theodor Cristian Popescu) încearcă să-şi restabilească echilibrul funcţional.

Planul I. Primul zapping. Terasa unei case din New Orleans: mama şi fiul – trăiesc autopedepsirea şi vina rezultate la întâlnirea cu sexualitatea. Violenţa e subordonată stării de tristeţe care musteşte în ei.

Planul II. Mâna schimbă canalul. Terasa e demolată. Îi ia locul un cinematograf învechit, cinematograf în care un ușier își trăiește criza celor 28 de ani în mijlocul tinerilor care-și satisfac poftele în spațiul călcat în picioare de timp.

Planul III. Ultimul zapping. Laboratorul intern al iubirii unui el și-o ea. O gură imensă se cască în tavan, iar ploaia vorbește în același timp cu monoloagele surde ale celor doi.

Senzație B): te găsești așezat în scaunul tău de spectator și întregul decor creat de scenograf se varsă peste tine; urmărești atent și te cuprinde o senzație de claustrofobie atunci când trăiești în Planul I; poți respira și te aerisești când observi atent intrarea cinematografului din Planul II; ți-e poftă de-o ploaie plină de iubire și poezie atunci când el și ea, din Planul III, își expun povestea.

P.S. Decorul spectaculos depășește, la nivel senzorial, restul componentelor care alcătuiesc spectacolul, lăsându-te la final cu un surplus de imagini care vor face multă vreme zapping în minte. Doar decorul îți vorbește ca ploaia, restul ... te face să uiți ce-ai ascultat.

Notă:
Sursa foto:
liternet.ro

Fișă de spectacol:

Auto-da-fé
Data premierei 24 ianuarie 2009
de Tennessee Williams
Traducerea: Ioana Ieronim
Scenografia, Light Design & Video: Andu Dumitrescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica & Sound Design: Vlaicu Golcea
Asistent Scenografie: Cristina Ilioiu
Distribuția:
Dana Taloş, Cătălin Pătru, Adrian Matioc, Vlad Robaş, Anca Pitaru, Mihai Alexandru, Simina Contraş, Viorel Raţă, Dana Maria Lăzărescu, Cătălin Grigoraş,Ofelia Popii, Florin Coşuleţ

Ian McEwan – GRĂDINA DE CIMENT

2009-07-05T23:35:00.000-07:00

(Editura Polirom, 2002, traducere de Dan Croitoru)

Ian McEwan face parte dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani – drept mărturie stă și filmul lui Joe Wright, Atonement.

L-am „cunoscut” pe Ian McEwan la masa din bucătărie, într-o după-amiază de iarnă, când stăteam cu ochii fixați pe Durabila iubire, ce stătuse multă vreme în grămada de cărți necitite de la Cotidianul, și-mi doream ca, pentru câteva ore, să trec pragul înspre o altă bucătărie dintr-o altă lume.

Grădina de ciment (publicat în 1978) e romanul său de debut, probabil și cel în jurul căruia s-au iscat cele mai mari „scandaluri”.

Ian McEwan te hipnotizează de la primul rând, te prinde în chingi și te poartă, frază cu frază, capitol cu capitol, în lumea personajelor sale aparent „comune”.
E o bucată din viața a patru frați, Jack (conducătorul povestirii), Julie, Sue și Tom.
Aparent este o poveste despre libertățile la care visăm în copilărie – libertăți mărunte gen petrecerea unor ore singur, în propria-ți casă, fără ochiul pătrunzător al părinților; în fapt, e îngropatul copilăriei tipice într-o pivniță sub un strat gros de ciment sub care se ascunde moartea.
Decesul părinților, le aduce celor patru copii libertatea „visată” și lansează cititorul în spațiul straniu al casei din mijlocul unui „no other man’s land”. Interesante sunt raporturile dintre frați: incest, supunere, dominare, transformare, subjugare, interesante sunt și psiho-patologiile „deviate” prezente în carte.

Grădina de ciment e scrisă în propoziții și fraze scurte, „pasajele” descriptive sunt succinte, însă îți creează filmul exact al spațiului și încăperilor.
E mult mai incitantă ca Durabila iubire, în mod sigur ... poate chiar mai bine scrisă.

Aștept să deschid paginile Amsterdam-ului.